Traducere: Experimente despre pronosticarea vremii

817. Pronosticurile pe termen scurt ale vremii sunt mai sigure decât încercarea de a prognoza cum vor fi anotimpurile viitoare. Ecoul pe care-l face marea la țărm, sau murmurul frunzișului în pădure, atunci când nu se simte nici o adiere, sunt semne care arată că se pornește vântul. Și ast pentru că vânturile care încep din pământ nu pot fi, la început, percepute, decât dacă pun în mișcare apa sau frunzișul pădurii. Același lucru ne arată și un murmur care se aude din peșteri.

818. Regiunile superioare ale aerului percep agregarea materiei din care se dezlănțuie vânturile și furtunile înaintea aerului din regiunile inferioare. De aceea, dispariția stelelor de pe cer este semn că se apropie furtuna. Însă despre aceste lucruri veți găsi numeroase exemple în cercetarea noastră De Ventis.[1]

819. Munții înalți au o mai bună percepție a dispoziției aerului de a suferi furtuni decât văile sau câmpiile. De aceea se spune că în Wales, dacă anumite dealuri au o căciuliță [de nori] vine vreme rea. Cauza este aceeași: furtunile se produc în cea mai mare parte deasupra regiunii de mijloc a aerului (cum este ea numită) și sunt mai ușor de perceput în locurile în care se agregă și se produc.

820. Aerul și focul au o percepție mai subtilă a apariției vânturilor decât au ființele umane. Vedem cum tremură flacăra de la lumânare și descoperim astfel un vânt pe care nu-l simțeam; iar arderea tremurată a lumânărilor arată că aerul începe să fie neliniștit. Același lucru ne arată și cărbunii, când ard producând mai multă cenușă decât în mod obișnuit. Cauza este că nici un vânt nu este perceput de simțuri până când nu a lovit aerul și nu l-a pus în mișcare; însă flacăra e mai ușor de pus în mișcare decât aerul. În privința cenușii, nu e de mirare, din moment ce chiar cea mai mică adiere le pune în mișcare. Și adesea încercăm să vedem dacă bate vreun vânt ținând în mână, în sus, un fir de iarbă, sau pleavă, sau alte asemenea lucruri ușoare.

821. Când vântul bate dinspre mare, produce un efect sonor în apă (de care vorbeam mai sus), astfel încât produce o mișcare ușoară a bulelor de aer, sau cercuri albe de spumă. Cauza este că vântul nu poate fi perceput de câtre simțuri decât după ce o mare cantitate [de aer] a erupt din mare, astfel încât vântul primește devine o masă de substanță. La origini, însă, vântul apare în mici cantități [de substanță].

822. Vorbeam despre cenușă și cărbuni risipiți, sau despre iarbă uscată sau pleavă cărate de vânt; însă orice lucru ușor care se mișcă când nu este vânt, ne arată un vânt care se apropie, ca atunci când penele sau

[1] Historia ventorum, vezi OFB XII 60-1 despre semnele pe care le vedem pe cer înaintea furtunii și care arată că materia din straturile superioare percepe mai repede schimbarea decât cea mai aproape de pământ. Tot în HV Bacon are un capitol despre limitele vânturilor (limitele între care se extinde atmosfera). Avem aici un aspect interesant și nu prea des întâlnit în Sylva, referința directă la alte scrieri baconiene din care putem infera că măcar în parte, HV este scrisă înaintea acestui pasaj din Sylva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *