Traducere: Experimente conexe despre muzică

În practică, muzica a fost bine cultivată, însă prea puțin în ceea ce priveşte teoria, şi în special în ceea ce priveşte aflarea cauzelor acestei practici. A fost, în schimb, redusă la subtilităţi mistice, fără niciun folos şi fără prea mare legătură cu adevărul. Aşadar vom uni, după metoda noastră, partea contemplativă si pe cea activă.

  1. Sunetele se împart în sunete muzicale, numite tonuri, între care poate exista o armonie şi care sunt mereu egale, precum în cântec, în sunetele produse de instrumentele cu coarde şi de cele de suflat, în sunetul clopotelor etc.; şi sunete nemuzicale, care sunt mereu inegale, cum ar fi: vocea folosită pentru vorbit, şoaptele, glasurile animalelor şi ale păsărilor (cu excepţia păsărilor cântătoare), sunetele obţinute prin lovirea pietrelor, a lemnului, a pergamentului, a pieilor (ca în tobe) şi nenumărate altele.
  2. Sunetele care produc tonuri provin doar din corpuri care sunt egale în părţile şi în porii lor, după cum şi sunetele însele sunt egale. În această categorie intră ciocnirea metalului, ca în clopote; a sticlei, ca în lovirea unui pahar; a aerului, ca în vocile cântăreţilor, în fluiere, în signale, în orgă, în instrumente cu coarde etc; şi a apei, ca în tuburile de privighetoare[1] ale regalei,[2] în orgă sau în alte instrumente hidraulice, pe care anticii le aveau, iar Nero le aprecia atât de mult, dar care acum sunt pierdute.[3] Iar dacă cineva ar crede că, deşi nu sunt corpuri egale, coarda arcuşului şi coarda violei produc totuşi tonuri, s-ar înşela. Căci sunetul nu se creează între arcuş sau plectru şi coardă, ci între coardă şi aer, după cum nu se formează între deget sau pană şi coardă în cazul celorlalte instrumente. Aşa că, de fapt, doar trei [tipuri de] ciocniri produc tonuri: ciocnirile metalelor (incluzând aici şi sticla şi alte materiale), ciocnirile aerului[5] şi ciocnirile apei.
  3. Diapazonul[6] sau octava este cea mai dulce consonanţă din muzică, căci este de fapt un unison,[7] aşa cum vedem la lăute,[8] ale căror coarde de bas[9] sunt legate câte două, la o distanţă de o octavă una de cealaltă, şi scot un singur sunet. Fiecare a opta notă în urcare, (precum de la opt la cincisprezece, de la cincisprezece la douăzeci şi doi, şi aşa la infinit,) este doar o treaptă a diapazonului. Cauza [acestui fenomen] este un mister pe care nimeni nu l-a deslușit până acum. De aceea, n-ar strica să o luăm în considerare cu toată seriozitatea. Se pare că aerul, substratul în care se imprimă toate sunetele, admite o mare varietate în privința sunetelor care nu sunt tonuri (şi care, aşa cum am spus, sunt inegale); după cum vedem în vocile vieţuitoarelor, în vocile oamenilor (căci putem deosebi oameni diferiţi după voce) şi în conjugarea literelor, din care rezultă sunete articulate, foarte diferite unele de altele. Dar în sunetele pe care le numim tonuri, (care sunt mereu egale), aerul nu poate lua forme atât de variate, ci este forţat să revină în una si aceeaşi postură sau figură, diferind doar prin mărime sau micime. La fel vedem că figurile [geometrice] în care există inegalităţi pot fi alcătuite din linii curbe sau drepte, într-o varietate infinită, dar cercurile, pătratele sau triunghiurile echilaterale, care sunt figuri de linii egale, diferă între ele doar prin mărime sau micime.
  4. Ca nu cumva să se creadă că ceva din numărul opt creează diapazonul, trebuie să observăm că această calculare a octavei este mai degrabă un lucru moştenit decât un calcul veritabil. Căci un adevărat calcul se face întotdeauna prin distribuirea în părţi egale. Dar în urcarea la octavă, (în tonuri), intervin doi bemoli, sau jumătăţi de notă, deci, împărţind tonurile în mod egal, octava înseamnă doar şapte note egale şi întregi,[10] iar, dacă o împărţim în semitonuri, (ca la tastele unei lăute[11]), obţinem numărul treisprezece.
  5. Cu toate acestea, este adevărat că, în coborârile şi urcările obişnuite ale vocii omului, (fără să măsurăm tonul în note şi jumătăţi de note, cum este măsura egală), se întâmplă să apară doi bemoli, aşa cum am spus, între unison şi diapazon, iar această variaţie este naturală. Căci dacă un om ar încerca să-şi ridice sau să-şi coboare glasul cu până la o octavă, fie cu jumătăţi de notă, ca la tastele unei lăute, fie cu note întregi, nu îşi va putea modula vocea astfel. Ceea ce arată că, după fiecare trei note întregi, natura cere, în scopuri armonice, interpolarea unei jumătăţi de notă. [12]

[1] Conform lui Bacon, “nightingale pipes” sunt acele tuburi ale regalei care conţin apă. Vezi şi experimentul 172. Vezi şi Historia Soni et Auditus, SEH VII:221, unde Bacon propune un experiment în care aceste tuburi să fie umplute cu ulei în loc de apă pentru a testa transmiterea sunetului prin diverse medii.

[2] Regală: instrument de suflat asemănător cu orga, dar mai mic decât aceasta şi portabil. Foarte popular în Renaştere. De asemenea, registru al orgii.

[3] Cf. Spedding, Suetonius: The Twelve Caesars, 6:XLI. [“Once in the City he made no personal plea to the Senate or people, but gathered various leading citizens to the Palace for a hasty consultation, after which he spent the day demonstrating some water-powered musical instruments, built to a new design, explaining the various features of these organs, with a dissertation on the mechanically complex theory of each, and maintaining that he would soon have them installed in the Theatre ‘if Vindex will allow it.’”] şi Vitruvius, On Architecture, I: 1.9: IX: 8.4, X:8.1 (ultimul capitol conţine o descriere detaliată). Sunt menţionate şi de Della Porta in Magia Naturalis, XIX:2. Della Porta a încercat să le reconstituie.

[4] Instrument cu coarde și cu arcuş din sec. 16-17, cu corpul care se subțiază înspre partea superioară, având spatele plat, eclise înalte, orificii în forma literelor C sau F. Instrumentul, în poziția verticală, era ținut între genunchii instrumentistului. Instrumentul, utilizat în muzica barocului (J.S. Bach, G.F. Händel, G. Tartini etc.), a cedat în sec. 18 locul violoncelului.

[5] Vezi şi Historia Soni et Auditus, SEH VII:195.

[6] Octava în sistemul muzicii antice greceşti, i.e. intervalul dintre doua sunete ale căror frecvenţe sunt într-un raport de 2:1. Octava/diapazonul se referă de asemenea şi la a opta notă a gamei.

[7] Pseudo-Aristotel în Problemata XIX:16 susţine că octava este propriu-zis un acord şi doar aparent un unison, pentru că nu este vorba de acelaşi sunet, ci de sunete analoge. [“Why does the accord in the octave escape notice, and why does there appear to be a simple unison, as for example in the Phoenician lyre and in the human voice? For the upper and lower notes do not give the same sound but are analogous to one another at the octave. Is it because their sound appears to be practically the same owing to the analogy, and analogy is equality in sounds, and equality is of the one? The same deception occurs also in the pipes.”] Teoria muzicală modernă îi dă dreptate.

[8] Instrument cordofon cu coarde ciupite, de origine perso-arabă, având epoca de înflorire în Europa sec. 16-17.  Are formă de migdală, puţin turtită, cu spatele bombat, un orificiu de vibrație pe faţă şi jgheabul capului înclinat spre spate.

[9] Sau coarde burdon.

[10] Pseudo-Aristotel, Problemata XIX:32 Spunem diapazon şi nu octavă, pentru că iniţial nu erau opt note. “Diapazon” înseamnă „prin toate notele”(dia pasōn). [“Why is the diapason (accord in the octave) so called and not named after the number of notes a diocto, like the diatessaron (fourth) and the diapente (fifth)? Is it because the notes were originally seven in number, and then Terpander took away trite and added nete, and in his time it was called diapason and not diocto, since it was really diepta?”]

[11] Tastă (bară): coardă reglabilă sau baghetă fixă care marchează tonurile şi semitonurile la chitară, lăută, violă etc. Când coarda este apăsată pe o tastă, i se scurtează lungimea de vibraţie şi se obţine un sunet cu frecvenţă mai mare.

[12] Vitruvius, libr. V, ch. IV.  [“Now then, these intervals of tones and semitones of the tetrachord are a division introduced by nature in the case of the voice, and she has defined their limits by measures according to the magnitude of the intervals, and determined their characteristics in certain different ways. These natural laws are followed by the skilled workmen who fashion musical instruments, in bringing them to the perfection of their proper concords.”]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *