Ansamblu de experimente  cu privire la strecurarea și trecerea corpurilor unul prin celălalt; ceea ce se numește îndeobște filtrare

1. Sapă o groapă pe malul mării, un pic deasupra nivelului maxim al fluxului, și adânceşte-o până la nivelul minim al refluxului; iar când va veni mareea, groapa se va umple cu apă dulce și potabilă. Aceasta este o practică obișnuită pe Coasta Berberă, unde altă apă dulce nu există. Iar Caesar o știa bine când a fost asediat în Alexandria, căci, săpând gropi pe malul mării, a zădărnicit truda dușmanilor, care dăduseră drumul apei de mare în fântânile din Alexandria, și și-a salvat astfel armata, cuprinsă de deznădejde[1]. Dar Caesar se înșela asupra cauzei, căci credea că toate nisipurile mării aveau izvoare naturale de apă dulce. E limpede că este apa de mare, pentru că groapa se umple potrivit nivelului fluxului, iar apa de mare, trecând prin nisipuri ca printr-o sită, își lasă în urmă sarea[2].

2. Îmi amintesc că am citit despre o încercare de a trece apă sărată prin pământ, prin zece vase puse unul într-altul, şi totuşi nu şi-a pierdut salinitatea cât să devină potabilă. Dar aceeași persoană spune că, potrivit relatării altcuiva, dacă scurgi apa sărată prin douăzeci de vase, obții apă dulce.[3] Acest experiment pare să îl contrazică pe cel cu gropile săpate la malul mării, și totuși doar în parte, și doar dacă este adevărat că douăzeci de repetări [ale scurgerii] au efectul scontat. Merită însă luat aminte cât de sărace sunt imitările naturii în desfășurarea obișnuită a experimentelor[4], afară doar dacă nu sunt conduse de o bună judecată și de lumina generată de axiome[5]. Căci, mai întâi, nu mică este deosebirea dintre trecerea apei prin douăzeci de vase mici, respectiv printr-un strat precum acela dintre nivelul maxim și cel minim al fluxului[6]. În al doilea rând, este o mare deosebire între pământ și nisip, căci orice pământ are în el un fel de sare nitroasă, în care nisipul este foarte sărac[7]. Pe deasupra, pământul nu strecoară apa la fel de bine ca nisipul. Dar mai este și un al treilea aspect, pe care îl bănuiesc la fel sau chiar mai important decât celelalte două, anume că în experimentul cu trecerea apei de mare, apa se ridică, pe când în experimentul cu trecerea apei prin vase, ea coboară. Or, este sigur că partea mai sărată a apei (odată sărată în întregime[8]) se lasă la fund. Prin urmare, nu-i de mirare dacă filtrarea apei prin coborâre nu o face dulce[9]. În plus, mă îndoiesc întrucâtva că prin mișcarea de cădere, realizată artificial, se poate obține mai bine separarea părții sărate decât atunci apa își urmează cursul natural[10].

3.Se pare că filtrarea, sau trecerea (care se numește îndeobște strecurare), este o bună modalitate de separare nu doar a grosului de subțire și a grosierului de fin, ci și a naturilor mai subtile[11]. Ea variază în funcție de corpul prin care este făcută trecerea: de pildă, printr-un sac de lână, lichidul își lasă în urmă grăsimea; prin nisip, își lasă sarea etc. Se vorbește despre separarea vinului de apă trecându-l prin lemn de iederă sau prin alte asemenea corpuri poroase, dar non constat[12].

4. Cleiul copacilor (pe care îl vedem îndeobște strălucitor și transparent) nu este decât o fină trecere sau strecurare a sevei copacului prin lemn și coajă[13]. În același fel, diamantele de Cornwall și cristalele de stâncă[14] (care sunt încă și mai strălucitoare decât cleiul) sunt exsudațiile fine ale pietrelor.

5. Aristotel ne dă cauza pentru care penele păsărilor sunt mai viu colorate decât blana fiarelor, dar degeaba, căci nici o fiară nu are blana azurie, roșie sau verde. El spune că este din pricină că păsările se află mai mult în razele soarelui decât fiarele[15]; dar aceasta este vădit neadevărat, căci vitele stau mai mult în soare decât păsările, care trăiesc îndeobște în păduri sau în vreun ascunziș. Adevărata cauză este că umezeala excretată de creaturile însuflețite, care produce atât penele păsărilor, cât și de blana fiarelor, trece la păsări printr-o strecurătoare mai deasă și mai delicată decât la fiare, fiindcă penele trec prin calamus [16], iar părul prin piele[17].

6. Limpezirea lichidelor prin adeziune este o filtrare internă și se petrece când un corp adeziv este amestecat și agitat laolaltă cu ele[18]. Astfel partea mai groasă a lichidului se prinde pe corpul adeziv, iar astfel părțile mai fine sunt degajate de cele mai groase. Spițerii își limpezesc siropurile cu albuş de ou bătut, pus în licorile pe care vor să le curețe. Albușul de ou adună la sine toate impuritățile și părțile mai groase ale licorii; iar după ce siropul este pus pe foc, albuşul însuși se întărește şi este îndepărtat.[19] Astfel este limpezit „hippocras”[20], amestecându-l cu lapte și scuturându-l, după care îl trecem printr-un sac de lână, numit „Mâneca lui Hippocrates”[21]; iar laptele, prin natura sa adezivă, atrage pulberea mirodeniilor și părțile mai groase, care în timpul trecerii se prind de pe sacul de lână[22].

7. Limpezirea apei este un experiment benefic pentru sănătate, pe lângă plăcerea pe care o oferă ochiului apa cristalină. Se realizează prin aruncarea și așezarea unor pietricele, așa încât apa să se poată strecura printre ele[23].

8. S-ar putea ca filtrarea să nu pricinuiască doar limpezime și strălucire, ci și un gust mai dulce. Dulceața, ca și limpezirea, rezultă din separarea părților fine de cele mai groase. Astfel aflăm că sudoarea oamenilor care au multă căldură, fac multă mișcare și au trupuri curate și pielea fină, are un miros dulce[24], așa cum se spunea despre Alexandru [cel Mare].[25] Vedem adesea că și cleiurile au mirosuri dulci.

Note explicative:

[1] Bacon se referă aici la comentariul apocrif De Bello Alexandrino, 8-9 (Caesar, Fragmentele; Opera apocrifă, traducere de Janina Vilan-Unguru și Elisabeta Poghirc, studiu introductiv și note de Cicerone Poghirc, București, Editura Științifică, 1967, pp. 40-41). Alexandria era alimentată printr-un sistem de conducte care aduceau apă din Nil, depozitând-o în mari rezervoare din care era mai apoi trimisă (prin alte conducte) către fântânile publice. Armata egipteană sigilează aceste conducte și, printr-un sistem de scripeți și roți mecanice, alimentează marile rezervoare cu apă de mare care ajunge apoi în conducte și în fântânile publice. În capitolul 9 din De Bello Alexandrino se povestește cum Caesar își trimite centurionii să sape toată noaptea, cât mai aproape de malul mării, și cum, în aceste fântâni ad-hoc găsește apă dulce. Sursa teoretică a acestui șir de experimente este însă Aristotel, Probleme, XXIII, 19, 21, 37, unde se discută, la modul general, dacă apa de mare poate fi transformată în apă de băut prin diverse procedee de filtrare naturală precum cel descris în experimentul baconian.

[2] Potrivit teoriei aristotelice din Probleme, întrucât apa sărată este mai grea decât apa dulce, în acest proces de filtrare, componenta sărată a apei este separată de cea dulce,iar compusul mai ușor se ridică pur și simplu la suprafață. Bacon adoptă însă o explicație sensibil modificată, după cum se va vedea și din experimentele următoare.

[3]Persoana în cauză este Giovanni Battista della Porta. Sursa lui Bacon aici sunt rețetele de filtrare din Magia naturalis,XX. Acestea sunt formulate în așa fel încât arată aproape ca niște teste ale teoriei aristotelice dinProbleme, după care mișcarea apei (printr-un mediu precum nisipul) poate duce la separarea sării. Vezi Della Porta, Natural Magick, XX, pp. 396-7.

[4]Bacon este în mod constant critic la adresa empirismului naiv și a experimentelor efectuate orbește, fără un ghidaj metodologic și teoretic. Ceea ce ne propune este o artă a experimentării în care „lumina” axiomelor se îmbină armonios cu o serie de reguli metodologice care guvernează activitatea experimentatorului. Cu privire la sensul termenului „axiome” vezi introducerea, precum și experimentele …….Pentru o discuție mai generală despre arta baconiană a experimentării, vezi Dana Jalobeanu, The Art of Experimental Natural History: Francis Bacon in Context, Foundations of Modernity (Bucharest: Zeta Books, 2015); Laura Georgescu, “A New Form of Knowledge: Experientia Literata,” Societate si Politica 5(2011); Guido Giglioni, “Learning to Read Nature: Francis Bacon’s Notion of Experiential Literacy (Experientia Literata),” Early Science and Medicine 4-5(2013); Dana Jalobeanu, “Disciplining experience: Francis Bacon’s experimental series and the art of experimentation,” Perspectives on Science 24, no. 3 (2016).

[5]Termenul de „axiomă” este folosit aici în mod generic, pentru a desemna teoria care ghidează experimentarea. După cum se va vedea și în continuare, Bacon folosește acest termen pentru multe feluri de conținuturi teoretice, de grade de generalizare diferite și cu funcții destul de diferite în construcția teoretică.

[6]Una dintre reședințele de vară ale lui Bacon se găsea pe malul Tamisei, la Twickenham Park, unde diferența dintre maximul și minimul apei la flux și la reflux poate ajunge astăzila 4-6 metri. Este tentant să ne imaginăm că Bacon a făcut, sau măcar a imaginat, experimentele descrise aici.

[7]Nitrul, sau salpetrul, este una dintre substanțele care îi fascinează pe mai toți contemporanii lui Bacon, datorită multiplelor ei proprietăți aparent contrare (salpetrul este componenta principală a prafului de pușcă, însă se poate folosi și ca îngrășământ, așa cum se va vedea din experimentele următoare). Sarea nitroasă din componența pământului este folosită adesea pentru a explica germinarea și creșterea plantelor, respectiv a metalelor în interiorul pământului. Pentru o discuție vezi Anna Marie Eleanor Roos, The Salt of the Earth: Natural Philosophy, Medicine, and Chymistry in England, 1650-1750, History of science and medicine library (Leiden and Boston: Brill, 2007).

[8]Adică dacă amestecul este perfect. Ar putea să fie o referire la faptul că atât la Aristotel cât și în relatarea dinPseudo-Caesar este vorba despre un amestec imperfect de apă sărată introdusă în apă dulce (a Nilului, în cazul istoriei despre asediul Alexandriei).

[9]Această afirmație este compatibilă și susținută de teoria pe care o folosește Della Porta, conform căreia apa mai grea merge la fund, iar apa mai ușoară se ridică. Astfel încât o posibilă interpretare este că Bacon critică acest experiment prin acceptarea teoriei; altfel spus, interesul pare să fie aici o examinare critică a parametrilor experimentului de imitare a naturii, mai degrabă decât veridicitatea rezultatului experimental.

[10]Acest experiment reflectă interesante angajamente epistemologice și metafizice, ilustrând în același timp modul mai general în care Bacon se raportează la sursele folosite (Aristotel și Della Porta). În discuție este distincția dintre natural și artificial, o distincție importantă în tradiția aristotelică, la care însă Bacon se raportează de obicei destul de critic. În acest experiment, Bacon subliniază importanța imitării naturii pentru a obține efectele „naturale” (în cazul acesta apa dulce).

[11]Pentru o discuție mai generală despre ceea ce Bacon înțelege prin filtrare (separarea unui amestec astfel încât o anumită parte a lui trece, iar cealaltă este captată sau fixată într-un alt material) vezi NO (OFB XI 434-5).

[12]„Nu am constat [astfel de efecte]” (lat.). Separarea vinului de apă prin trecerea lui prin lemn de iederă apare la Pliniu, Istoria naturală, XVI, dar și în tratatele de economie și agricultură ale Antichității (generic numite De re rustica). Despre modul în care Bacon preia și folosește aceste surse vezi și Dana Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” in Motion and Power in Francis Bacon’s Philosophy, ed. Guido Giglioni, et al. (Dordrecht: Springer, 2016). Separarea vinului de apă este un subiect important și în Della Porta,Magia naturalis (care citează aceleași surse ca Bacon).

[13]Vezi și NO II, 27 (OFB XI 292-293). O discuție despre formarea cleiului apare și în experimentul….

[14]Ambele sunt tipuri de cuarț, primul mai transparent (de aici și numele de „diamant de Cornwall”), al doilea colorat – probabil cuarț roz, asemănător rubinelor (termenul folosit de Bacon este „rock-rubies”). Vezi și NO II, 27 (OFB XI 292-293).

[15] Sursa este Aristotel, Despre culori, VI, 799b.

[16]Partea bazală, goală în interior, a unei pene.

[17]Vezi și NO II, 27 (OFB XI 292-293).

[18]Vezi și NO II, 50 (OFB XI 434-435): „Filtrarea […] nu este întotdeauna externă, ci se poate realiza și prin intermediul unor corpuri introduse în alte corpuri, ca atunci când punem pietricele în apă pentru a separa impuritățile și noroiul, sau când limpezim siropurile cu ajutorul albușului, astfel încât părțile solide se lipesc de acesta și pot fi ulterior separate.”

[19]Limpezirea licorilor cu ajutorul unui corp vâscos care să adune impuritățile acestuia este o tehnică de separare foarte populară, rețete de acest tip putând fi găsite în multe dintre cărțile de rețete ale vremii. Vezi de exemplu Della Porta, Naturall Magick, 274. Bacon preia aceste rețete și le folosește pentru a construi un fel de tehnică generală de separare prin filtrare (de care se ocupă toate experimentele din acest grup). Discuția este reluată într-un cadru teoretic și mai general în experimentul 302.

[20]„Hippocras”este unul dintre remediile universale tradiționale, folosit încă din Antichitate. Este vorba de vin fiert cu mirodenii și limpezit fie printr-o strecurare cu o sită fină („mâneca lui Hippocrates”), fie prin procedeul de filtrare internă descris aici de Bacon.

[21]Pentru a vedea cum se prepară acest vin se poate consulta Della Porta, Naturall Magic , 324. Ceea ce se petrece în cazul în care amestecam lapte în vinul fiert este un fenomen de precipitare (laptele se „brânzește” și prinde impuritățile vinului fiert, limpezindu-l).

[22]Vezi și experimentele despre accelerarea limpezirii băuturilor în experimentele…

[23]Vezi și NO II, 50 (OFB XI 434-435).

[24]Pentru Bacon, mirosurile sunt infuzii în aer, vezi experimentele 22, 387-90 și 904.

[25]Vezi Plutarh, Viața lui Alexandru, IV (Vieți paralele, traducere și studiu introductiv de N.I. Barbu, București, Eitura Științifică, 5 vol., 1960-1971, vol. III, p. 359).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *