Puțină alchimie baconiană

800px-arbre_de_diane_detail_bas_23În Sylva Sylvarum se găsesc și experimente familiare alchimiștilor vremii, chiar dacă scopul principal al lui Bacon nu este să înțeleagă aspectele lor alchimice. Cele două experimente de mai jos prezintă reacțiile chimice de pornire în două experimente alchimice faimoase, ambele încercate și de Newton. Primul duce la operațiunea de dizolvare a Lapis calaminaris, al doilea e primul pas în realizarea arborelui Dianei (reprezentat în imagine).

Ce e însă interesant e că Bacon nu e interesat de pasul doi, alchimic, al operației, ci doar de primul pas, și, mai precis, de partea „fizică” a experimentului. În primul caz, avem o situație paradoxală: prin dizolvare, o substanță pare să crească în greutate, deși în reacție se pierde clar materie, sub formă de vapori. În al doilea caz e vorba tot de un paradox: prin amestecul a două substanțe obținem o substanță mai puțin densă decât fiecare dintre cele două substanțe luate separat.

Experiment solitar privind greutatea

789. Cântărește fier și aquafortis separat, apoi dizolvă fierul în aquafortis[1] și cântărește rezultatul și vei găsi că are aceeași greutate cu cea pe care o aveau corpurile separat, chiar dacă, în timpul procesului, e emis un vapor gros, care se risipește. Acest lucru ne arată că dilatarea și deschiderea unui corp produce o creștere în greutate[2]. Acest lucru a fost încercat o dată sau de două ori, dar nu știu dacă nu cumva am făcut vreo eroare în încercările mele.

Experiment solitar privind plutirea corpurilor la suprafață

790. Ia două uncii de aquafortis și două dramuri de mercur, (căci atât poate aquafortis să țină[3]). Soluția rezultată nu va purta o pietrică de mărimea unei nucșoare[4]. Însă este fără îndoială că creșterea greutății apei îi crește acesteia capacitatea de a purta, căci vedem că saramura, când este destul de sărată, va purta pe ea un ou[5]. Și îmi amintesc bine de un medic care obișnuia să prescrie niște băi minerale pentru gută etc., iar corpul în acea baie nu se scufunda la fel de ușor ca în apă normală. Dar, se pare că greutatea mercurului, mai mare decât greutatea pietrei, nu compensează greutatea pietrei și greutatea aquafortis.

Note explicative

[1] Acid nitric. Se mai numește în epocă și spirit de vitriol. Turnat peste pilitură de fier produce o soluție densă, dar și vapori denși, toxici. La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, acest experiment este folosit pentru a discuta despre coeziune (Newton vorbește despre atracția mai puternică a particulelor de metal pentru particulele acidului). În secolul XVIII, variante ale experimentelor de dizolvare a fierului în acid muriatric (o altă formă a aceleiași substanțe) duc la impasul care produce „revoluția chimică”.

[2] Pentru Bacon, „deschiderea” unui corp echivalează cu deschiderea porilor acestuia și dilatarea internă. În acest caz, fierul „primește” și încorporează acidul.

[3]  Mercurul este turnat în aquafortis și, mai întâi, plutește la suprafață, după care este dizolvat.

[4] Cu alte cuvinte, prin dizolvarea mercurului în aquafortis se obține o soluție mult mai puțin densă; dacă pietricica va pluti în mercur, se va scufunda în soluția rezultată prin dizolvare.

[5] „Apă” este luat aici ca termen generic pentru orice soluție, inclusiv soluția apoasă de mercur care rezultă din dizolvarea mecurului în aquafortis. Bacon ne prezintă un paradox; în principiu, amestecarea apei cu o substanță minerală îi crește acesteia atât greutatea cât și densitatea (vezi și experimentele din Centuria I). De fapt, creșterea în greutate prezisă de experimentul precedent (la amestecarea dintre un metal și un acid) ne dă aici o soluție mai puțin densă (i.e., în care piatra se scufundă).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *