Ansamblu de experimente cu privire la asemănările și diferențele dintre plante și creaturile vii, precum și cu privire la cazurile limită și intermediare

607. Iată care sunt asemănările și diferențele dintre plante și creaturile vii. Și unele, și altele, au spirite continue, ramificate, și incandescente. Însă, în creaturile vii, spiritele au și un sediu central, sau un centru de comandă, în timp ce în plante acesta nu există, așa cum s-a spus deja mai înainte. Iar în al doilea rând, spiritele creaturilor vii conțin mai multă flacără decât se găsește în spiritele plantelor[2]. Acestea două sunt diferențele radicale, fundamentale. În ce privește diferențele secundare, acestea sunt după cum urmează. Mai întâi, plantele sunt fixate pe pământ; pe când creaturile vii sunt separate de acesta, și sunt pe cont propriu. În al doilea rând, creaturile vii au mișcare locală[3], pe când plantele nu au. În al treilea rând, creaturile vii se hrănesc prin partea de sus, în special pe gură; plantele se hrănesc prin partea de jos, cu ajutorul rădăcinilor. În al patrulea rând, plantele au părțile seminale și semințele cu precădere în partea superioară, pe când creaturile vii le au în părțile inferioare. Nu degeaba s-a spus, elegant, dar și filosofic, Homo est planta inversa, omul e ca o plantă cu rădăcinile în sus[4]. Pentru că rădăcinile plantelor sunt foarte semănătoare cu capetele creaturilor vii. În al cincilea rând, forma și figura animalelor sunt mai bine determinată decât cele ale plantelor[5]. În al șaselea rând, creaturile vii conțin, în corpurile lor, o diversitate de organe, și deci, o figurare internă mai pregnantă decât plantele. În al șaptelea rând, creaturile vii au simțuri, în timp ce plantele nu au. În al optulea rând, creaturile vii au mișcare voluntară, în timp ce plantele nu au.

606. Cât privește diferențe de sexe în cazul plantelor, acestea sunt, cel mai adesea, identificate în numele acestora: ca în bujor și rujă, rozmarinul-mascul, și rozmarinul-femelă[6], vâscul-mascul și vâscul-femelă, etc.[7] Însă generarea prin copulare nu se aplică, cu siguranță, plantelor. Cea mai apropiată aprozimație este între palmierul-mascul și cel femelă. Aceștia, se spune, dacă cresc alături, se înclină unul către celălalt, și încă într-o asemenea măsură, încât, oricât de ciudat ar părea, unii nu se sfiesc să afirme că, pentru a ține copacii cât de cât verticali, se leagă funii între ei, astfel încât să se poată atinge, însă prin intermediul unui alt corp[8]. Cred însă că aceste observații sunt inventate, sau măcar mult înfrumusețate. Cu toate acestea, mă simt îndreptățit să cred că o astfel de pereche de puternic și slab, precum este cea masculin-feminin, există în toate corpurile vii. Ea poate fi, uneori, obliterată, ca în anumite creaturi ce se ivesc din putregaiuri, și care nu poartă semnele unei astfel de distincții; sau ca în hermafrodiți. În cele mai multe specii, însă, ea este prezentă, într-un grad mai mare sau mai mici.

607. Cazurile limită, sau intermediare, dintre plante și creaturile vii, sunt, mai întâi, acelea care nu au mișcare locală, și nu se deplasează, deși părțile lor se pot mișca: dintre acestea sunt stridiile, scoicile, și altele, asemenea. Există o poveste fabuloasă după care, în țările nordice, ar exista o plantă care, crescând, ia forma unui miel, și se hrănește cu iarbă, până-ntr-atât încât rade cu totul iarba dimprejur[9]. Presupun că asemănarea de formă a dus la această invenție; pentru că vedem câte plante iau forma unor animale, precum florile-albină[10], și altele. Cât despre ce se întâmplă cu iarba, cred că planta respectivă, din cauză că are un trunchi mai cărnos, extrage din pământ mai multă sevă, în detrimentul ierbii din jur, pe care putem spune, astfel, că o „mănâncă”[11].

Note:

[1] Așa cum se vede din exemplele și experimentele care urmează, Bacon este interesat de cazurile limită și de situațiile intermediare, cu caracteristici comune, aflate între plante și animale.

[2] Bacon susține că spiritul viu este un amestec de flacără și aer (vezi experimentul 601). Aici, distincția între plante și animale este exprimată cantitativ: animalele au un spirit în care este preponderentă flacăra (în măsură mai mare decât în spiritul vital al plantelor).

[3] Bacon folosește aici un vocabular aristotelic. „Mișcarea locală” este termenul folosit în tradiție aristotelică pentru a distinge între mișcarea propriu-zisă (translația unui obiect dintr-un loc într-altul) și toate celelalte tipuri de transformări care sunt și ele clasificate sub termenul generic de mișcare (generare, creștere, alterare, corupție etc.).

[4] Platon, Timaios, 90a.

[5] Discuția despre determinarea și stabilitatea „formei” plantelor se poartă, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în termeni aristotelici. Forma animalelor este mai bine determinată, mai actualizată și mai stabilă decât a plantelor, lucru explicat prin faptul că animalele se reproduc, transmițând forma pe care o au, și nu degenerează, spre deosebire de plante, care pot degenera, pierzându-și forma inițială, sau transformându-se în altceva, sau pot să se reproducă cu schimbări importante ale formei rezultate. Pentru o discuție în acești termeni, vezi, de exemplu Cardano, De subtilitate, 435-7.  Pentru o discuție a modului în care este folosită metafizica aristotelică în discuții cu privire la natura speciilor vezi Andreas Blank, “Julius Caesar Scaliger on Plant Generation and the Question of Species Constancy,” Early science and medicine 15, no. 3 (2010). Este de observat, însă, că Bacon formulează diferit termenii discuției, înlocuind conceptul aristotelic de formă și vorbind de „figura” sau forma geometrică a plantei sau animalului.

[6] Cele două specii de rozmarin sunt prezentate de Gerard, vezi John Gerard, The Herbal, Or General History of Plants  (London: John Norton, 1597), 1108-10.

[7] Vezi Plinius, XIII, 6: „Naturaliștii cei mai exacți susțin că nu doar la arbori, ci și la tot ceea ce zămislește pământul, chiar și la ierburi, se întâlnesc ambele sexe. Este de ajuns că am făcut acum afirmația generală, pentru că acest fapt nu este la vreun alt arbore mai evident decât la palmier.” Plinius, Naturalis Historia: Enciclopedia cunostintelor din antichitate, trans. Ioana Costa, 6 vols. (Bucuresti: Polirom, 2002), vol. iii, 55.

[8] Despre înmulțirea sexuată a palmierilor vezi Plinius, XIII, 6-8. Plinius, însă, nu amintește situația descrisă aici de Bacon, nici modul în care se înclină palmierii. Înmulțirea sexuată a palmierilor este dată ca exemplu de Cardano în discuția despre emoțiile și pasiunile plantelor. Vezi Cardano, De subtilitate, vol. I, 479.

[9] Planta numită Agnus scythicus, „mielul vegetal,” sau „mielul tătar” apare în relatări de călătorie și în istorii naturale ale secolului al XVI-lea. Este menționată de Cardano, Scaliger și Kircher și discutată apoi și de naturaliștii secolului al XVII-lea. Pentru discuțiile despre această plantă din primii ani ai Societății Regale vezi John H Appleby, “The Royal Society and the Tartar Lamb,” Notes and Records of the Royal Society 51, no. 1 (1997). E interesant că povestea fabuloasă a lui Agnus scyticus este discutată și în Enciclopedia lui Diderot și D’Alembert, ca exemplu de „fabulă” neverificată ce trebuie eliminată din noua știință experimentală. Vezi Diderot, “Agnus scythicus,” The Encyclopedia of Diderot & d’Alembert Collaborative Translation Project, translated by Malcolm Eden,Ann Arbor: Michigan Publishing, University of Michigan Library, 2003. http://hdl.handle.net/2027/spo.did2222.0000.230 (accessed 7.10. 2016).

[10] O specie de orhidee.

[11] Acest set de observații este tipic pentru precauția cu care Bacon își tratează sursele, ca și pentru atitudinea sa în general critică vis-a-vis de istoriile naturale tradiționale. Pentru o discuție vezi Graham Rees, “Introduction: The Histories in Context,” in The Instauratio magna. Part 3, Historia naturalis et experimentalis : Historia ventorum and Historia vitæ & mortis, ed. Graham Rees (Oxford: Clarendon Press, 2007).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *