Desalinizarea apei

Mai multe experimente din Sylva Sylvarum pornesc de la rețete cunoscute de desalinizare a apei preluate atât din surse antice (pseudo-Aristotel, Probleme) cât și moderne (Giovanni Battista Della Porta, Magia naturalis). La prima vedere, ele sunt experimente fructuoase (experiments of fruit), rezultate aplicate ale științei experimentale baconiene. În fapt, fiecare dintre ele pune interesante probleme teoretice. La fel de interesant este modul în care sunt construite aceste înregistrări experimentale care se pot citi, adesea, ca o critică a surselor citate.

Experiment solitar cu privire la îndulcirea apei sărate

881..Anticii au observant că apa sărata fiartă, sau fiartă și răcită la loc, este mai potabilă decât dacă e crudă. Și totuși, gustul sării se pierde prin distilarea în foc, căci apa distilată e dulce[1]. Cauza ar putea fi că [în procesul de fierbere] partea sărată a apei se împarte în două: o parte se ridică la suprafață, ca o spumă, iar a doua se depune pe fund, într-un sediment; și astfel, are loc mai degrabă o separare, decât o evaporare. Este, însă, prea groasă să se transforme complet în vapori, și, de aceea, va păstra un gust amar[2]; căci apa distilată simplă, chiar din pelin, și alte asemenea, nu e amară.

Experiment solitar privind întoarcerea sării în gropile de pe țărm[3]

882. Am stabilit deja, mai înainte, că gropile de pe țărmul mării produc apă dulce prin strecurarea sării, la trecerea apei prin nisip. Unii antici observă, însă, de asemenea, că în unele locuri din Africa, după un timp, apa din astfel de gropi devine sărată din nou[4]. Aceasta este din cauză că, după un timp, nisipurile prin care trece apa sărată devin, ele însele, sare; și deci sita însăși este pătată cu sare. Soluția, prin urmare, este să săpați gropi noi atunci când apa din cele vechi devine sărată, așa cum ați schimba sita.

Note explicative:

[1] În aceste observații Bacon pare să comenteze un pasaj din Della Porta, Magia naturalis în care sunt criticate observațiile din Aristotel, Probleme XXIII 18 933b 10-20. Textul din Probleme spune că apa sărată e mai ușor de băut fiartă decât rece, pentru că prin fierbere sarea se ridică, vaporizând parțial, în timp ce la răcire condensează din nou. Della Porta susține că acest lucru nu se întâmplă în practică și că apa de mare fiartă e, de fapt, mai sărată decât cea nefiartă, pentru că prin fierbere sunt emiși doar vaporii apei dulci, în timp ce părțile sărate, mai grele, rămân în vas. Pe de altă parte, într-un proces de distilare, vaporii de apă dulce astfel emiși pot fi recondensați separat, și astfel se obține apă dulce. Vezi Porta, Natural magick, 397.

[2] Sensul nu este foarte clar, însă ar putea să fie vorba, din nou, despre un comentariu la rețeta de distilare a lui Della Porta care susține că prin acest procedeu doar o parte relativ mică a apei de mare se poate transforma în vapori. Bacon pare să spună că în procesul de fierbere și distilare a apei de mare nu avem o transformare totală a apei în vapori ci doar o transformare parțială; în același timp, o parte a compusului inițial intră în distilator sub forma unui „gust amar” care este transferat din amestecul inițial în cel final. Vezi ibid., 395.

[3] Este vorba despre gropile descrise în experimentul 1, prin care se strecura apa mării, la flux, transformându-se în apă dulce.

[4] Sursa pare să fie același șir de observații și experimente din Della Porta, Magia naturalis. Vezi Porta, Natural magick, 397. Gropile cu apă dulce care devine apă sărată din cauza contaminării nisipurilor apar și în Aristotel, Probleme XXIII, 21, 934a 20-30.

Experiment solitar cu privire la îmbunătățirea tutunului

855. Tutunul poate fi foarte valoros, atunci când există cerere[1]. Se spune că un acru de tutun valorează două sute de lire pe an cu tot cu costuri. Costul întreținerii pământului etc. este mare, dar nu afectează cu mult profitul. Însă tutunul englezesc nu este de mare valoare, fiind lipsit de gust, și pământos[2]. Chiar și tutunul din Virginia, deși crește într-un climat mai cald, nu este prețuit din același motiv[3]. Încercarea de a face tutunul englezesc să fie mai aromat și mai bine con-copt ar fi, prin urmare, un lucru foarte profitabil. Unii au încercat să obțină acest rezultat spălând tutunul englezesc într-o fiertură, sau infuzie, de tutun indian[4], însă acestea sunt doar rafinamente și sofisticării, căci nimic care a crescut până la stadiul său desăvârșit nu mai poate fi îmbunătățit radical. Pentru îmbunătățiri, trebuie să intervii la începuturile lucrurilor. Felul în care se coace tutunul trebuie să fie, la fel ca la alte plante, influențat de căldură, fie de la pământ, fie de la soare. Vedem o intervenție în direcția aceasta la cantalupi. Aceștia se seamănă într-o răsadniță cu bălegar dedesubt; pe o coastă orientată spre soarele din sud, care să le dea căldură prin reflexie; puși pe dale, care sporesc căldura, și acoperiți cu paie ca să îi ferească de frig. Unii îi scot și îi replantează, ceea ce le dă un spor de vigoare. Cu toate aceste ajutoare, cantalupii devin la fel buni în Anglia ca în Italia, sau Provence. Metode asemănătoarea ar putea fi încercate și pentru tutun. Cercetează, de asemenea, dacă nu cumva scufundarea rădăcinilor [tutunului] într-o licoare nu le-ar da acestora un plus de vigoare pentru a crește puternice.

Note explicative:

[1] În Anglia, tutunul este puternic taxat (prima taxă, exorbitantă, este introdusă de James I în 1604, ca o încercare de a limita sau chiar extirpa noul obicei al fumatului). În 1614, importul de tutun este făcut monopol de stat, iar în 1620, același James I introduce niște cote limită de tutun care poate fi importat (exclusiv din Virginia, colonie engleză).

[2] Gerard clasifică printre tipurile de tutun și măselarița (yellow henbane), pe care o numește și „tutun englezesc” și despre care susține că are proprietăți terapeutice și curative oarecum asemănătoare cu tutunul (curăță umorile, se poate folosi pentru a trata diferitele ulcerații, pentru a vindeca răcelile etc.). Gerard avertizează însă asupra efectelor ei secundare ale măselariței care „îngreunează și amorțește simțurile, și produce amețeală în grad mult mai mare decât tutunul.” Vezi John Gerard, The Herbal, Or General History of Plants  (London: John Norton, 1597), 284-85. Opinia lui Gerard este criticată de alți naturaliști, care susțin că tutunul și cu măselarița sunt plante foarte diferite. Așa este, de pildă, Estienne, care face în cartea sa o amănunțită „istorie naturală a tutunului”. Vezi Charles Estienne, Maison Rustique, or the Countrie Farme, trans. Richard Surflet (London: Adam Islip for John Bill, 1616), 215-23.

[3] Tutunul originar din Virginia este considerat inferior tutunului din Indiile de Vest; Gerard identifică două feluri de tutun, cel din Peru (cu frunze mai mari) și cel din Trinidad (cu frunze mai mici și mai late). Vezi Gerard, Herbal, 285-87.

[4] Din Indiile de Vest.