Maturare și putrefacție: merele lui Bacon

applesUnul dintre cele mai complexe ansambluri de experimente din Sylva sylvarum se ocupă de manipularea în laborator a unor mere. Acestea sunt plasate în condiții diferite, „izolate” în diferite moduri de mediul înconjurător. Ce se studiază în aceste experimente? Procesul studiat se numește „maturare”, dar este un proces oarecum greu de definit. În esență, spiritul vital prezent în plantă (în pomul pe care cresc merele) este cumva „izolat” în mărul cules, în care lucrează în continuare producând, mai întâi, „maturarea” fructului, iar mai apoi putrefacția. Cum putem studia experimental acest proces? Aveți mai jos niște încercări în acest sens.

317. Am luat mere, pe care le-am pus în paie, fân, făină, praf de calcar, var stins, le-am acoperit cu ceapă și cu mere pădurețe, le-am tras în ceară, sau le-am pus într-o cutie, și așa mai departe. Un măr fost chiar atârnat în fum. Din toate aceste [încercări] experimentele s-au organizat după cum urmează.

318.După o perioadă de o lună, mărul învelit în ceară era la fel de verde și proaspăt ca la început și semințele erau în continuare albe. Cauza este excluderea totală a aerului (care este mereu prădător). Astfel, [izolarea] a păstrat corpul în starea inițială, conservându-i prospețimea și umiditatea[1]. Inconvenientul este că are puțin gust de ceară, dar presupun că nu ar fi cazul cu o rodie sau un asemenea fruct cu coajă groasă.

319. Mărul atârnat în fum arăta ca unul moale și vechi, zbârcit, uscat, catifelat, dulce și galben pe interior. Cauza este gradul [moderat] de căldură, o căldură care nici nu înmoaie nici nu pârjolește (pentru că vedem că la căldură puternică, un măr copt se înmoaie și se topește;i ar picioarele de porc, acoperite cu patru straturi, se pârlesc și capătă o piele de cărbune), înmoaie, dar nu arde. De asemenea, fumul face ca mărul să pară ca și cum ar fi presărat cu funingine, ceea ce ajută la maturare. Același proces, însă la o căldură mult mai intensă, are loc atunci când uscăm pere și prune în cuptor, având grijă să le scoatem de fiecare dată când încep să transpire.

320. Merele acoperite cu var stins și cenușă erau bine maturate, după cum se vedea atât în culoarea lor galbenă cât și în dulceața lor. Cauza este aceea că gradul de căldură (o căldură sufocantă) prezentă în varul stins și cenușă, este cel mai potrivit dintre toate, întrucât nici nu lichefiază, nici nu usucă; și aceasta este adevărata maturare. De reținut, gustul acelor mere a fost unul bun, așadar acesta este experimentul cel maipotrivit spre a fi folosit.

321. Merele acoperite cu mere sălbaticeși ceapă au fost de asemenea bine maturate. Cauza nu ține de căldură, ci de faptul că merele pădurețe și ceapa atrag spre exterior spiritele din măr[2], determinându-le să se distribuie în mod uniform la suprafața acestuia, și să o înmoaie. Astfel, vedem cum un măr se poate coace prin contactul cu altul[3]. De aceea, când se fabrică cidrul mai întâi se răstoarnă merele peste o altă grămadă. Așa și ciorchinii de struguri când se ating de alții în timp ce cresc se coc mai repede: botrus contra botrum citius maturescit[4].

322. Merele puse în fân și paie s-au coptîn mod vizibil, deși nu atât de mult ca celelalte, însă mărul pus în paie s-a copt mai mult. Cauza este că fânul și paiele au un grad mai scăzut de căldură, însă o căldură înnăbușită, care nu usucă.

323. Și mărul pus în cutia închisă s-a copt. Cauza este că aerul ținut închis are un grad de căldură, după cum vedem în lână, blană, păr etc.

De notat că toate acestea au fost comparate cu un măr de același fel ținut singur și în comparație cu el au fost mai dulci și mai galbene și astfel au fost mai coapte[5].

324.Luați un măr, o pară, sau un alt fruct asemănător și rostogoliți-l pe o masă dură: știm din experiența comună că rostogolirea înmoaie și îndulcește fructul, ceea ce nu este altceva decât distribuirea omogenă a spiritelor în părțile [corpului].Distribuirea inegală produce duritatea, pe când această rostogolire pe o suprafață dură se situează între concocție[6] și simplă maturare. Așadar, ar trebui să le rostogoliți energic, poate de două ori pe zi, timp de șapte zile și ar trebui să se matureze într-un mod mai desăvârșit, la fel ca în maturarea naturală[7].

325. Luați un măr, tăiați o bucată de la vârf, și acoperiți-l pentru a vedea dacă această întrerupere a continuității nu va grăbi maturarea. Știm că dacă o viespe sau un fluture sau un vierme a mușcat dintr-un strugure sau din orice alt fruct, aceasta îi va grăbi îndulcirea[8].

326. Luați un măr etc. și înțepați-l cu un ac peste tot, dar nu adânc, și apoi ungeți-l puțin în fiecare zi timp de zece zile cu puțin vin alb din Canare, cu apă de scorțișoară sau cu spirt[9], să vedeți dacă căldura potențială a vinului sau a celorlalte esențe nu-l vor matura[10].

În toate aceste încercări, la fel ca și în cele anterioare, păstrați fructede același fel pentru a le compara, în funcție de culoare și de dulceață.

Note explicative

[1]Tehnologia izolării corpurilor în incinte închise mai mult sau mai puțin ermetic este preluată de Bacon de la Della Porta care, la rândul lui, dezvoltă tradiția antică a manualelor de agricultură. Ideea este că excluderea aerului și închiderea corpului într-un recipient sigilat îl izolează de influențele exterioare (variații de temperatură, radiații venite de la stele etc.) și pot să-i prelungească viața (eventual indefinit). Vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” 114-17; 22-25; Giambattista della Porta, Natural Magick in Twenty Books  (London: Thomas Young and Samuel Speed, 1658).

[2]Cauza acestei atracții este similitudinea între spirite și tendința acestora de a congrega. Pentru Bacon, acest experiment ilustrează efectele uneia dintre mișcările fundamentale ale naturii, numită „mișcarea de mică congregație”. Vezi NO II, 48 (OFB XI 392-397).

[3]Din nou, Bacon preia o rețetă comună, tradițională (punerea merelor în contact, pentru a se coace mai repede), și o explică folosind propriul său cadru teoretic și conceptual.

[4]„Un ciorchine de struguri peste un altul se coace mai repede” (lat.). Cf. Erasmus, Adagia, III, ii, 49.

[5]Apare și aici, ca și în ansamblul de experimente precedent, „grupul de control”. Pentru o discuție a acestei inovații baconiene vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” 104-07.

[6]În sensul unui proces de „coacere” și amestecare, aici ajutat artificial. Termenul de concocție este foarte important în SS, și se definește progresiv, în diferite contexte experimentale. Pentru o definiție operațională vezi experimentul 838.

[7]Vezi și experimentul 858, în care Bacon descrie și mai amănunțit acest fenomen.

[8]Înțepătura din coaja mărului întrerupe continuitatea stratului prin care circulă spiritele. În acel punct, spiritul vital din măr este în contact direct cu aerul, ceea ce produce, în viziunea lui Bacon, amorsarea unor alte procese (de desicare, putrefacție etc.).

[9]Spirit of wine”, forma cea mai pură a spiritului prezent în vin, obținută prin distilare. Este, de fapt, soluție concentrată de etanol, obținută prin distilarea repetată a vinului, apoi a coniacului obținut. Ajunge să servească ca denumire generică pentru alcool.

[10]Pentru căldura potențială, vezi Mateiescu 2014 (SM). Poate e nevoie să se explice ce face caldura potentiala in cazul asta?

Ansamblu de experimente cu privire la limpezirea lichidelor și la accelerarea acestui proces

Accelerarea timpului, în lucrările naturii, se poate, pe drept cuvânt, considera inter magnalia naturae[1]. Chiar și în miracolele divine, accelerarea timpului vine imediat după crearea materiei[2]. Vom purcede, prin urmare, în cele ce urmează, la investigarea acesteia. În ce privește accelerarea germinației, vom discuta despre ea acolo unde vom trata despre plante în general[3]. Aici vom vorbi despre alte tipuri de accelerări[4].

301. Mai toate licorile sunt, la început, groase și tulburi; așa sunt mustul de vin și de bere, sucul de fructe sau de ierburi presate. Cu trecerea timpului, ele se sedimentează și se limpezesc. Însă limpezirea înainte de vreme este o lucrare de o mare însemnătate, întrucât înseamnă că am zorit natura, și am scos-o din cursul său. În plus, este de mare folos pentru a îmbunătăți băuturile și pentru a face sosurile comestibile[5]. Dar, ca să descoperim mijloacele prin care se accelerează limpezirea, trebuie să cunoaștem mai întâi cauzele acestui proces. Prima cauză este separarea părților groase de cele fine. A doua cauză este distribuția uniformă a spiritelor și a părților tangibile, lucru care se află la originea limpezimii și transparenței tuturor corpurilor. A treia cauză este curățirea spiritului însuși. Aceasta dă băuturii strălucire și luciu.

302. Să luăm mai întîi separarea. Aceasta se produce sub acțiunea greutății, așa cum se întâmplă în așezarea și sedimentarea licorilor; sub acțiunea căldurii, a mișcării, a precipitării sau sublimării[6] (adică un fel de chemare a părților în sus sau în jos, ceea ce revine la un fel de atracție)[7]; prin alipire, ca atunci când un corp mai vâscos este amestecat și agitat împreună cu băutura[8], iar corpul (între timp, dizolvat) atrage spre sine părțile dense ale băuturii; și, în final, prin filtrare, sau trecere[9].

303. În al doilea rând, distribuția uniformă a spiritelor se face cu ajutorul căldurii moderate, agitației sau mișcării (despre timp nu vom vorbi acum, pentru că timpul este ceea ce dorim să obținem[10]) și mai este efectuată, de asemenea, prin amestec cu un alt corp, care are proprietatea de a produce o dilatare a lichidului[11], ceea ce face ca spiritele să circule mai ușor.

304. În al treilea rând, cu privire la purificarea spiritului; aceasta este, de asemenea, realizată prin intermediul căldurii, mișcării, și amestecului cu un corp care are putereade a subția și rarefia.

Și acum, dacă am arătat care sunt cauzele, pentru a cerceta inducerea și accelerarea clarificării, vom lua în considerare următoarele încercări și cazuri exemplare[12].

305. Tragerea vinului sau a berii la butoi, sau ceea ce numim pritocire, este o practică comună. Ea grăbește mult limpezirea; întrucât, deși drojdia face băutura mai tare și mai rezistentă, ea adaugă, totuși grosime băuturii. Acest caz exemplar ține de separare[13].

306. Pe de altă parte, ar fi bine să încerci ce se întâmplă dacă adăugăm în băutură o cantitate de drojdie mai mare decât aceasta are deja; pentru că, deși drojdia face băutura mai tulbure, ea ajută, totuși, la purificarea spiritelor. Luați, așadar, două vase, ambele cu bere proaspătă, pritociți berea din primul și turnați drojdia [rămasă] în celălalt vas. Observați efectul. Acest caz exemplar ține de purificarea spiritelor[14].

307. Luați bere proaspătă, turnați în ea niște bere veche și observați dacă aceasta nu îi va accelera limpezirea prin deschiderea corpului berii și mărunțirea părților mai groase, care ajung înapoi în drojdie. Această cazexemplar ține de separare.

308. Cu cât malțul sau ierburile sau altele asemenea sunt infuzate un timp mai îndelungat, cu atât băutura devine mai groasă și mai tulbure[15]. În cazul în care preparăm un decoct, însă, cu cât [le fierbem] mai mult, cu atât băutura se limpezește mai bine[16]. Motivul este evident: cu cât infuzarea este mai lungă, cu atât mai mult din partea mai groasă ajunge să fie încorporat în băutură. În fabricarea unui decoct, deși cantitatea de materie folosită e mai mare, aceasta fie este eliminată [prin fierbere] fie se așează pe fund. Așadar, modul cel mai acurat de limpezire este de a face mai întâi o infuzie, iar apoi un decoct, așa cum se face cu berea, al cărei malț este mai întâi infuzat în lichid, și după aceea este fiert, cu hameiul. Aceast [caz exemplar] ține tot de separare.

309. Luați jăratic fierbinte și puneți-l în jurul unei sticle umplute aproape până la gât cu bere proaspătă; asigurați-vă că sticla e bine astupată, ca nu cumva să răsufle, și continuați, împrospătând jăraticul în fiecare zi, timp de zece zile. Comparați cu o sticlă din aceeași bere, pusă alături[17]. Luați, de asemenea, var stins și nestins și puneți sticlele în el, ut supra[18]. Aceast caz exemplar ține de distribuția uniformă a spiritelor, dar și de purificarea spiritelor sub acțiunea căldurii.

310. Luați sticle și legănați-le sau cărați-le într-o roabă pe un teren accidentat, de două ori pe zi; dar nu umpleți sticlele complet, ci lăsați ceva aer, pentru că dacă băutura ajunge până aproape de dop, nu poate nici să joace, nici să facă floare. Și după ce le-ați agitat bine într-unul dintre modurile amintite, turnați băutura în altă sticlă [și] astupați rapid după metoda obișnuită, pentru că dacă stă cu mult aer în ea, băutura își va pierde vigoarea și nici nu se va separa perfect în toate părțile ei. Lăsați-o cam douăzeci și patru de ore, apoi luați-o și turnați-o din nou într-o sticlă cu aer, ut supra; și apoi într-o sticlă astupată, ut supra, și repetați așa operația timp de șapte zile. Vedeți că golirea unei sticle într-alta trebuie să o faceți rapid, pentru ca băutura să nu își piardăvigoarea. Ar fi bine, de asemenea, să încercați să o turnați într-o sticlă cu puțin aer sub gât fără să o goliți complet. Aceast caz exemplar ține de distribuția uniformă, și de purificarea spiritelor prin mișcare.

311. În ceea ce privește filtrarea, internă și externă (care, ambele, țin de separare),se poate face o încercare de limpezire prin adeziune. Ia lapte și pune-l în bere proaspătă, și amestecă-le împreună și, foarte probabil, părțile mai groase ale berii se vor lipi de lapte. Întrebarea este dacă mai putem apoi separa laptele așa cum trebuie; dar merită încercat negreșit. Apoi, este o procedură uzuală să limpezești hippocras prin turnarea de lapte, care separă și trage spre sine părțile mai groase ale vinului, după cum am spus în altă parte[19].Pentru o mai bună clarificare prin filtrare, cei care fac bere, obișnuiesc să o treacă printr-o sită; și cu cât e sita mai deasă, cu atât mai limpede va fi berea.

Note explicative

[1] „Printre minunile naturii” (lat.); vezi studiul introductiv și nota…

[2] Pentru Bacon, anihilarea materiei se află în afara ordinii lucrurilor, după cum se vede din experimentul 100. Doar Dumnezeu, printr-un miracol, poate crea sau anihila materie. În acest preambul teoretic al centuriei IV, ni se spune că și grăbirea proceselor naturale, sau „accelerarea timpului”, este tot de ordinul miraculosului. Acest tip de miraculos, însă, nu aparține doar intervenției divine, ci și priceperii umane.

[3] Vezi experimentele 401-412.

[4] Procesele discutate în continuare sunt procese în care spiritul interacționează cu materia în interiorul corpului pe care-l formează împreună, acționând asupra părților tangibile pe care le modifică, le fărâmițează sau le „digeră”, transformându-le în pneumatice. Principiul este exprimat în HDR: „spiritul închis în fiecare corp tangibil nu rămâne inert, ci acționează asupra tuturor părților materiei care-l înconjoară, pe care le digeră, asupra cărora lucrează, transformându-le în ceva similar cu sine, producând alterări, transformări și multiplicându-se cu ajutorul acestor procese, generând noi și noi spirite”(OFB XII 173).

[5] Cu alte cuvinte, șirul de experimente care urmează va conține atât „experimente de lumină”, cât și „experimente rodnice.”

[6]Aici, Bacon rezumă rezultatele deja discutate în centuria I: separarea sub acțiunea greutății (experimentele 14-16), strecurarea (experimentele 1-4), captarea internă a impurităților prin precipitare (experimentele 5-7) sau prin sublimbare (experimentele 17-23).

[7]Bacon explică sublimarea (trecerea unor solide direct în stare de vapori) ca pe o separare între componenta tangibilă și componenta spirituală a unui corp. Este „un fel de atracție”, pentru că spiritele se alătură aerului exterior (celor asemenea lor), în timp ce reziduurile solide rămân în urmă.

[8]Experimentele 6-7. Pentru experimente de limpezire a berii și a vinului prin aceste procedee vezi și Hugh Platt, The Jewell House of Art and Nature, Conteining Divers Rare and Profitable inventions  (London: Peter Short, 1594). Pentru o discuție a modului în care Bacon folosește cărțile lui Hugh Platt vezi Dana Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” in Motion and Power in Francis Bacon’s Philosophy, ed. Guido Giglioni, et al. (Dordrecht: Springer, 2016); Doina-Cristina Rusu, “Experiments In Early Modern Natural History And Natural Magic,” Societate si Politica 9, no. 1 (2015).

[9]Experimentele 1-3.

[10]Aceste observații ne dau o bună ilustrare a metodologiei baconiene a experimentării. Procesul studiat este cel în care lichidele ajung de la o distribuție neuniformă la o distribuție uniformă a spiritelor și părților tangibile, după separarea părților mai groase și a impurităților. Bacon enumeră parametrii relevanți pentru acest proces și scoate timpul din ecuație, pentru că accelearea timpului este ceea ce experimentatorul dorește să obțină. Pentru detalii cu privire la această strategie experimentală vezi Dana Jalobeanu, “Disciplining experience: Francis Bacon’s experimental series and the art of experimentation,” Perspectives on Science 24, no. 3 (2016); The Art of Experimental Natural History: Francis Bacon in Context, Foundations of Modernity (Bucharest: Zeta Books, 2015).

[11]Pentru Bacon, sub acțiunea căldurii, corpurile se „deschid”, părțile tangibile lăsând să intre între ele mai multe spirite. Vezi HDR, OFB XIII.

[12]Experimentele care urmează sunt unele dintre cele mai sofisticate experimente din SS, precum și cele pentru care avem înregistrări manuscrise. O comparație a șirului de experimente care urmează cu varianta din manuscrise ne arată că Bacon rescrie și reorganizează datele primare, atât din punctul de vedere al ordinii lor în argumentație, cât și din punctul de vedere al detaliilor spre care se îndreaptă atenția experimentatorului. Pentru o discuție vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation; Graham Rees, “An Unpublished Manuscript by Francis Bacon: Sylva Sylvarum Drafts and Other Working Notes,” Annals of Science 38(1981).

[13]Acest ansamblu de experimente este organizat destul de riguros. Bacon oferă mai întâi o clasificare a tipurilor de limpezire, iar apoi un șir de experimente în dreptul cărora notează cărui tip de limpezire îi aparțin sau ce parametru relevant este investigat în experimentul respectiv.

[14] Drojdia este cea care transformă lichidul în „spirit”, producând un efect de aerare și fierbere, pe care Bacon îl pune pe seama spiritelor. Într-un anumit sens, avem un paradox aici: cu cât mai multă drojdie, cu atât avem mai mult spirit, și mai activ; însă este clar că simpla creștere a cantității de drojdie nu ajută la clarificarea lichidelor ci la o „tulburare” a acestora. De aici, Bacon trage concluzia că nu orice adăugare de drojdie duce la efectul scontat și că avem undeva un raport cantitativ între adăugarea de drojdie, multiplicarea spiritelor și clarificarea lichidului. Experimentatorul are de descoperit care este acest raport.

[15]Vezi experimentele 17-23.

[16]Vezi experimentele 46-48. Prepararea unui decoct implică fierberea componentelor și apoi limpezirea.

[17]Observați că în acest experiment Bacon introduce comparația cu un „grup de control”. Nu mai avem un experiment despre o singură sticlă de bere, ci o investigație comparativă a două sticle, din aceeași bere (din același butoi), situate în condiții diferite. Pentru o discuție vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation.”

[18]„Ca mai sus” (lat.). Aici, Bacon propune o variere a condițiilor experimentului prin înlocuirea căldurii produsă de jăratic cu căldura produsă de varul nestins.

[19]Vezi experimentul 6 și nota…

Puțină alchimie baconiană

800px-arbre_de_diane_detail_bas_23În Sylva Sylvarum se găsesc și experimente familiare alchimiștilor vremii, chiar dacă scopul principal al lui Bacon nu este să înțeleagă aspectele lor alchimice. Cele două experimente de mai jos prezintă reacțiile chimice de pornire în două experimente alchimice faimoase, ambele încercate și de Newton. Primul duce la operațiunea de dizolvare a Lapis calaminaris, al doilea e primul pas în realizarea arborelui Dianei (reprezentat în imagine).

Ce e însă interesant e că Bacon nu e interesat de pasul doi, alchimic, al operației, ci doar de primul pas, și, mai precis, de partea „fizică” a experimentului. În primul caz, avem o situație paradoxală: prin dizolvare, o substanță pare să crească în greutate, deși în reacție se pierde clar materie, sub formă de vapori. În al doilea caz e vorba tot de un paradox: prin amestecul a două substanțe obținem o substanță mai puțin densă decât fiecare dintre cele două substanțe luate separat.

Experiment solitar privind greutatea

789. Cântărește fier și aquafortis separat, apoi dizolvă fierul în aquafortis[1] și cântărește rezultatul și vei găsi că are aceeași greutate cu cea pe care o aveau corpurile separat, chiar dacă, în timpul procesului, e emis un vapor gros, care se risipește. Acest lucru ne arată că dilatarea și deschiderea unui corp produce o creștere în greutate[2]. Acest lucru a fost încercat o dată sau de două ori, dar nu știu dacă nu cumva am făcut vreo eroare în încercările mele.

Experiment solitar privind plutirea corpurilor la suprafață

790. Ia două uncii de aquafortis și două dramuri de mercur, (căci atât poate aquafortis să țină[3]). Soluția rezultată nu va purta o pietrică de mărimea unei nucșoare[4]. Însă este fără îndoială că creșterea greutății apei îi crește acesteia capacitatea de a purta, căci vedem că saramura, când este destul de sărată, va purta pe ea un ou[5]. Și îmi amintesc bine de un medic care obișnuia să prescrie niște băi minerale pentru gută etc., iar corpul în acea baie nu se scufunda la fel de ușor ca în apă normală. Dar, se pare că greutatea mercurului, mai mare decât greutatea pietrei, nu compensează greutatea pietrei și greutatea aquafortis.

Note explicative

[1] Acid nitric. Se mai numește în epocă și spirit de vitriol. Turnat peste pilitură de fier produce o soluție densă, dar și vapori denși, toxici. La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, acest experiment este folosit pentru a discuta despre coeziune (Newton vorbește despre atracția mai puternică a particulelor de metal pentru particulele acidului). În secolul XVIII, variante ale experimentelor de dizolvare a fierului în acid muriatric (o altă formă a aceleiași substanțe) duc la impasul care produce „revoluția chimică”.

[2] Pentru Bacon, „deschiderea” unui corp echivalează cu deschiderea porilor acestuia și dilatarea internă. În acest caz, fierul „primește” și încorporează acidul.

[3]  Mercurul este turnat în aquafortis și, mai întâi, plutește la suprafață, după care este dizolvat.

[4] Cu alte cuvinte, prin dizolvarea mercurului în aquafortis se obține o soluție mult mai puțin densă; dacă pietricica va pluti în mercur, se va scufunda în soluția rezultată prin dizolvare.

[5] „Apă” este luat aici ca termen generic pentru orice soluție, inclusiv soluția apoasă de mercur care rezultă din dizolvarea mecurului în aquafortis. Bacon ne prezintă un paradox; în principiu, amestecarea apei cu o substanță minerală îi crește acesteia atât greutatea cât și densitatea (vezi și experimentele din Centuria I). De fapt, creșterea în greutate prezisă de experimentul precedent (la amestecarea dintre un metal și un acid) ne dă aici o soluție mai puțin densă (i.e., în care piatra se scufundă).

Experiment solitar privind substanța focului vulcanic

Focul discutat aici este “focul sălbatic” (adică orice foc produs fără intervenția omului). Bacon este în special interesat de faptul că aceste focuri nu pot fi stinse cu apă.

783. Unii cred, și nu e improbabil, că motivul pentru care focul vulcanic, al cărui principal ingredient este bitumenul, nu se stinge cu apă, este că bitumenul apare ca un amestec de substanță arzătoare și substanță apoasă, deci nu este sulf. Aceasta se vede în primul rând din aceea că în acel loc de lângă Puteoli, căruia i se spune curtea lui Vulcan, poți auzi sub pământ un tunet cumplit de foc și apă ciocnindu-se și apoi tâșnesc torente de apă clocotindă.[2] Acel loc produce mari cantități de bitumen, pe când Etna și Vezuviul, și alte asemenea, mari producătoare de sulf, emit fum și cenusă[3] și produc piatră ponce, dar nu apă. Se mai spune că bitumenul se amestecă cu var și când este pus sub apă se transformă într-un fel de piatră artificială, atât de tare devine substanța.

court-of-vulcanNote explicative:

[2] Sandys, Relation, 268-69.

[3] Ibid., 243-44.

O ilustrație din Sandys reprezentând amfiteatrul lui Vulcan, de pe Vezuvius, un loc în care Sandys relatează că se găsește nu doar bitumen și sulf, ci și vapori sulfuroși emiși de vulcan, considerați sănătoși pentru plămâni.

The sources of Sylva Sylvarum (1): George Sandys

sandysOne of the important sources for Francis Bacon’s Sylva Sylvarum is George Sandys, A relation of a journey begun in an. Dom. 1610, containing a description of the Turkish Empire, London, 1615. This is a popular travel narative in the first part of the seventeenth century.

Sandys’ travels is a fascinating book. Written as a travel log, it takes the reader through Greece, Turkey, Egypt, Italy and many islands of the Mediterranean sea (Crete, Malta, Sicily). Sandy’s travels go as far as the Middle East and contain spectacular descriptions of Jerusalem and the Read Sea.

picture1What Bacon borrows from Sandys is, however, an entirely different matter. As in the case of Pliny, Aristotle and Della Porta, Bacon’s interest is not for the substance of the book, or for the author’s theories (although a travel log, Sandy’s Travels also have a humanist over-coat and sometimes enter into deep questions regarding history, politics and human nature). Sandys’ travels is treated as a storehouse of curious “facts” and natural historical reports on plants, animals, volcanoes, minerals (esp. bitumen and Sulphur), termal springs, architecture (especially ventilation), coffee, mummies etc.

In some cases, Bacon borrows practical, useful recipes; in some other cases, he selects the unusual reports and imagines procedures to test and apply it in different circumstances. Here is one of them

782. It is said they have a manner to prepare their Greek wines, to keep them from fuming and inebriating, by adding some Sulphur or alum: wherof the one is unctuous, and the other is astringent. And certain it is that those two natures do best repress fumes. This experiment would be transferred unto other wine and strong beer, by putting in some like substances while they work; which may make them both to fume less, and to inflame less.

Some of these borrowings have been identified by Spedding, Bacon’s nineteenth century editor. They abound in century VIII. But one can find them in the other centuries as well; and, in fact, a thorough study of Bacon’s use of Sandys’ travels awaits to be done.

Here is some of our work on the subject (in Romanian).

Ansablu de experimente cu privire la speciile vizibile

761. Nu există niciun dubiu că lumina refractată va apărea mai mare, după cum va și colora lucrurile. Căci așa cum un șiling pe fundul apei va apărea mai mare, la fel și o lumânare într-o candelă, plasată pe fundul apei. Am auzit de un obicei ca licurici să fie puși în sticle pe fundul apei ca să atragă peștii[1]. Însă nu am aflat încă dacă atunci când un scafandru se scufundă cu ochii deschiși și înnoată pe spate vede lucrurile din aer mai mari sau mici. Căci este limpede că atunci când ochiul se află în mediul mai fin, iar obiectul este în mediul mai grosier, lucrurile apar mai mari; însă invers, când ochiul se află în mediul mai grosier, iar obiectul în mediul mai fin, nu știu cum stau lucrurile[2]

762. Ar fi bine să deslușim dacă mari refracții nu pot avea loc, cumva, și asupra reflexiilor, nu doar asupra razelor directe. De exemplu, ia un bazin gol, pune un dublon[3] de aur sau ce vrei tu în el, apoi depărtează-te de bazin până nu mai poți vedea banul, pentru că nu e în linie dreaptă, iar apoi umple bazinul cu apă și îl vei vedea în alt loc, din cauza reflexiei[4]. În continuare, pune o oglindă într-un bazin cu apă. Presupun că nu vei vedea imaginea în linie dreaptă sau la unghiuri egale, ci într-o parte. Nu știu dacă acest experiment nu ar putea fi extins astfel încât să vezi imaginea, dar nu oglinda, ceea ce ar fi o demonstrație bună pentru frumusețea și ciudățenia ei, căci ai vedea imaginea ca pe un spirit plutind în aer[5]. Ca de exemplu, dacă ar fi un rezervor sau un iaz de apă, vei plasa pe el cu fața în jos o pictură a diavolului, sau ce vrei tu, astfel încât să nu vezi apa. Apoi pune o oglindă în apă. Acum dacă poți vedea imaginea diavolului într-o parte, fără sa vezi apa, ar arăta ca diavolul[6]. Au o poveste veche în Oxford că părintele Bacon se plimba între două turle, lucru despre care se crede că a fost făcut cu oglinzi când el se plimba pe pământ[7].

Note explicative:

[1] Problema refracției este una esențială și încă parțial nerezolvată la începutul secolului al XVII-lea, când refracția este studiată atât în tratate de optică propriu-zisă cât și în tradiții alternative, cum ar fi cea a „matematicilor practice” și a constructorilor de instrumente, sau cea a magiei naturale. Deși observația conform căreia obiectele văzute în apă apar mai mari și deplasate se găsește deja în Seneca, Naturales quaestiones, I, VII. Seneca discută modul în care se vede un inel aruncat în apă, sugerând că  imaginea se formează la suprafața apei, dar și că apa acționează ca o serie de mici oglinzi (că refracția ar fi decompozabilă într-o serie de mici reflexii).  Această viziune asupra refracției este încă discutată în secolul al XVI-lea, cumva în paralel cu modul mai matematic în care se discută despre reconstrucția drumului razelor refractate și posibila relație între unghiul incident și cel refractat. Tema refracției este importantă și în tradiția perspectivistă și este discutată în tratatele de optică din secolele XIII-XIV ale lui Robert Grosseteste, Roger Bacon și Witello. La sfârșitul secolului al XVI-lea, Giovan Battista Della Porta dedică un întreg tratat fenomenului refracției (De refractione, 1594), în care încearcă să îmbine o tradiție matematică cu o „fizică” a refracției.  Caracteristic lui Della Porta și contemporanilor săi este un mod al discuției centrat pe obiectul care produce fenomenul – lentilă, sferă de sticlă, apă, o combinație lentile-oglinzi – și nu pe traiectoria razei, ca în discuțiile din a doua parte a secolului al XVII-lea. Pentru o discuție vezi Arianna Borrelli, “Thinking with optical objects: Glass spheres, lenses and refraction in Giovan Battista Della Porta’s optical writings,” Journal of Early Modern Studies 3, no. 1 (2014).

[2] Aceasta este o altă problemă mult discutată în optică, dar și în tradiții alternative, precum magia naturală. La începutul secolului al XVII-lea, contemporanul lui Bacon, Thomas Harriot, lucrează la un vast program experimental de studiere a modului în care se produce refracția în diferite medii. Vezi Robert Goulding, “Chymicorum in morem: Refraction, matter theory, and secrecy in the Harriot–Kepler correspondence,” Thomas Harriot and his world: Mathematics, exploration, and natural philosophy in early modern England (2012).

[3] Angel – monedă de aur de proveniență spaniolă.

[4] Acesta este un experiment comun în multe tratate sau colecții de secrete ale vremii. Îl găsim, de pildă, într-un manuscris al Secretum secretorum atribuit lui Roger Bacon și publicat, în secolul al XVI-lea, în diferite colecții de secrete. Așa cum remarcă Robert Goulding, nu avem de-a face cu o invenție medievală ci cu o transcriere adaptată a unei definiții din optica lui Euclid. Vezi Robert Goulding, “Deceiving the senses in the thirteenth century: Trickery and illusion in the secretum philosophorum,” Magic and the classical tradition (2006): 159.

[5] Magia naturalis a lui Della Porta conține numeroase experimente caracterizate de obținerea unei imagini care pare să plutească în aer. Pentru o discuție mai generală despre aceste imagini care plutesc în aer vezi Sven Dupré, “Images in the air: Optical games, magic and imagination,” in Spirits unseen: The representation of subtle bodies in early modern European culture (Brill, 2007).

[6] Un experiment similar se găsește în Della Porta, care folosește însă o combinație de lentile, în camera obscura și nu un vas cu apă. Însă Della Porta sugerează că se poate folosi un vas cu apă în locul lentilelor. Totuși, diferențele sunt destul de semnificative, astfel încât credem că sursa lui Bacon nu este, de această dată, Magia naturalis. Vezi Porta, Natural magick, 366.

[7] Una dintre istoriile apocrife despre Roger Bacon care se poate găsi în multe dintre colecțiile de secrete. Despre modul în care această tradiție a secretelor interacționează cu tradiția perspectivistă sau cu cea a instrumentelor optice vezi Eileen Adair Reeves, Galileo’s glassworks: the telescope and the mirror  (Cambridge, Mass. ; London: Harvard University Press, 2008).

 

Experiment solitar referitor la adevărata natura a flăcării

Unul dintre cele mai spectaculoase experimente baconiene, atât prin ingeniozitatea concepției, cât și prin îndrăzneala interpretării. Bacon propune un dispozitiv cu ajutorul căruia să putem studia cum arde flacăra unei lumânări în interiorul unei alte flăcări (o flacără de spirt). Vedem astfel că flacăra își schimbă forma, devenind globulară (în plus, Bacon susține și că flacăra globulară rezultată se rotește rapid). Care este însă interpretarea?

Găsiți aici varianta originală.

31. Ia o lumânare mică și pune-o într-un suport de alamă sau fier; așeaz-o apoi vertical într-un blid plin cu spirt încălzit; aprinde atât lumânarea, cât și spirtul; vei vedea că flacăra lumânării se va dilata, mărindu-se de patru sau cinci ori, și va lua o formă globulară în locul celei obișnuite, piramidale. Vei mai vedea și că partea interioară a flăcării lumânării își menține culoarea și nu devine albastră precum culoarea părții exterioare a flăcării de spirt. Acesta este un caz exemplar[1], în care două lucruri sunt cât se poate de remarcabile: unul, că o flacără înăuntrul altei flăcări nu este înăbușită, ci se menține ca un corp stabil și continuu, precum aerul sau apa. Prin urmare, câtă vreme nu este înăbușită de corpurile dimprejur, flacăra ar continua să se înălțe foarte mare, și cu cât are o bază mai lată, cu atât se înalță mai sus. Celălalt [lucru remarcabil] este că flacăra nu se amestecă cu o altă flacără, la fel cum nu o face aerul cu aer sau apa cu apă, ci rămâne mereu stabilă, chiar și atunci când trece prin corpuri. De asemenea, se pare că forma piramidală a flăcării, cu care suntem obișnuiți, este doar un accident datorat aerului înconjurător care o strânge din toate părțile și o alungește. Căci de la sine, flacăra ar fi rotundă[2]. Iar fumul are forma unei piramide răsturnate, pentru că aerul dimprejur înăbușe flacăra și primește în el fumul. Ia aminte și că flacăra lumânării care arde înăuntrul flăcării de spirt se agită: nu doar că se dilată și se înalță, ci se și mișcă unduindu-se încolo și încoace; așa încât pare că dacă nu ar fi înăbușită, s-ar învârti și s-ar rostogoli la fel de bine cum se înalță. Din toate acestea pare să reiasă că, dacă nu toate, o parte dintre corpurile cerești sunt cu-adevărat foc, sau flăcără, așa cum susțineau stoicii[3]; poate mai fine și mai rarefiate decât cele de aici. Căci toate corpurile cerești au o formă globulară și bine determinată, o mișcare de rotație, precum și culoarea și strălucirea unei flăcări[4]: ceea ce ar însemna că deasupra, în ceruri, flacăra este trainică, stabilă, și se află în locul său natural, pe când aici, pe Pământ, este înstrăinată, trecătoare și impură, precum zeul Vulcan care șchiopăta în urma căderii[5].

Note explicative:

[1]Termenul folosit de Bacon este „instance”, un termen prin care se desemnează un experiment sau o observație cu proprietăți exemplare, capabilă să ofere cunoaștere. Vezi și introducerea.

[2]Natura globulară a flăcării este una dintre premisele cosmologiei baconiene, în care cerurile sunt incandescente, iar corpurile cerești sunt făcute din foc. Vezi, de exemplu, Teoria cerului (traducere de Claudia Dumitru) în Jalobeanu, Rusu eds. Cosmologie filosofică. Vol. I., Editura Universității din București, 2015, paginile…. Experimentul unei flăcări aflate în interiorul altei flăcări este discutat și în NO (OFB XI 249, 333, 335, 337-9), precum și în DGI (SEH V 538-9). Despre proprietățile diferite ale diferitelor tipuri de flăcări vezi și OFB XI 245.

[3]Natura incandescentă a cerurilor pare să fi fost o constantă a filosofiei stoice. Cerurile, ca și corpurile cerești, sunt formate din forma cea mai pură și mai tensionată a pneumei (care este, în general, văzută ca un amestec de aer și foc). Pentru o afirmare clară a modului în care stelele pot fi văzute ca niște flăcări în interiorul pneumei universale vezi  Seneca, Naturales quaestiones, VII, xxiii, 1 (traducere de T. Dinu, V.E. Dumitru, Ș. Ferchedău, L. Cuță, Iași, Polirom, 1999, p. 157). Pentru o discuție a concepției stoice în general vezi S. Sambursky, Physics of the Stoics  (London: Routledge, 1959), 3-7. Cu privire la relația dintre istoria naturală baconiană și Seneca vezi Dana Jalobeanu, “Francis Bacon’s Natural History and the Senecan Natural Histories of Early Modern Europe,” Early Science and Medicine 17(2012).

[4]Despre aceste proprietăți ale stelelor vezi PAN (OFB XI 471) și DGI (SEH 538-9).

[5] După ce s-a născut, Vulcan a fost aruncat din Olimp de mama lui, Hera, ajungând în cele din urmă pe fundul mării și rupându-și un picior.

Francis Bacon on modelling and the table-top model of a star.

One of the most imaginative (and spectacular) experiments of Sylva Sylvarum is the experiment describing how to create (in laboratory) a flame-within-a-flame. It is both ingenious in its construction and bold in its interpretation – because Bacon claims that this experiment is modelling, artificially, the conditions in heavens. The flame of a candle burning inside of a vessel with alcohol (spirit of vine) is nothing less than a model of a star.

See here for an annotated translation of it.

31. Take a small wax candle, and put it in a socket of brass or iron; then set it upright in a porringer full of spirit of wine heated; then set both the candle and spirit of wine on fire, and you shall see the flame of the candle open itself, and become four of five times bigger than otherwise it would have been; and appear in figure globular, and not in pyramis. You shall see also, that the inward flame of the candle keepeth colour, and doth not wax any whit blue towards the colour of the outward flame of the spirit of wine. This is a noble instance; wherein two things are most remarkable: the one, that one flame within another quentcheth not; but is a fixed body, and continueth as air or water do. And therefore flame would still ascend upwards in one greatness, if it were not quenched on the sides: and the greater the flame is at the bottom, the higher is the rise. The other, that flame doth not mingle with flame, as air doth with air, or water with water, but only remained contiguous. as it cometh to pass betwixt consisting bodies. It appeareth also that the form of a pyramis in flame, which we usually see, is merely an accident, and that the air about, by quenching the sides of the flame, crusheth it, and extenuateth it into that form; for of itself it would be round; and therefore smoke is in the figure of a pyramis reversed; for the air quencheth the flame and receiveth the smoke. Note also that the flame of the candle, within the flame of the spirit of wine, is troubled; and doth not only open and move upwards, but moveth waving, and to and fro; as if flame of his own nature (if it were not quenched) would roll and turn, as well as move upwards. By all which it should seem that the celestial bodies (most of them) are true fire or flames, as the Stoics held; more fine (perhaps) and rarified than our flame is. For they are all globular and determinate; and they have rotation; and they have the colour and splendor of flame; so that flame above is durable, and consistent, and in his natural place; but with us it is a stranger, and momentany, and impure; like Vulcan that halted with his fall.

Experiment solitar despre licurici

schreiber-synchronous-fireflies-elkmont-105834Licuriciul este unul dintre exemplele favorite ale naturaliștilor Renașterii. Aceștia cad de acord asupra faptului că licuriciul este generat spontan, însă intră în dispute cu privire la calitățile și proprietățile acestuia.

Licuriciul este doar una dintre insectele zburătoare luminoase pe care le găsim în istoriile naturale renascentiste. Așa cum menționează și Bacon în experimentul de mai jos, creaturi zburătoare sau nezburătoare luminiscente sunt citate de naturaliștii antici (Aristotel menționează deja licuriciu, la insecte) și moderni. Cardano. oferă o întreagă tipologie a acestor creaturi luminoase, printre care se numără licuriciul și musca luminoasă, salamandra, o insectă americană a cărei ochi luminează în întuneric, dar și pyrausta, insecta generată spontan în interiorul unui furnal, din metal topit, citată de Aristotel în Istoria animalelor.

Ce e spectaculos în experimentul lui Bacon este asocierea dintre licurici și plante. Licuriciul este generat spontan din seva eliberată din plante; în acest proces are loc o intersantă transmutație și re-organizare a materiei astfel încât seva nu produce o plantă (ca în exemplele în care generează mușchi sau ciuperci) ci un animal (natura licuriciului e problematică, unii spun că ar fi o insectă, alții că e mai degrabă ceva de tipul unui vierme).

Un alt lucru important în discuția despre licurici este natura lui luminoasă. Bacon e interesat de această lumină rece (bioluminiscență) pe care o studiază împreună cu alte exemple, similare, precum lemnul putred și fosforescent.

Și acum textul:

712. Natura licuriciului nu a fost bine observată până acum. Atâta lucru vedem, că se înmulțesc în special în lunile cele mai calde ale verii și că se înmulțesc nu în câmp deschis, ci în tufișuri și garduri vii. De unde s-ar putea trage concluzia că spiritul lor este foarte fin și nu poate fi purificat decât de căldura verii și că, din cauza fineții sale, se degajă cu ușurință[1]. În Italia și țările foarte calde, există o insectă numită Lucciole[2], care strălucește la fel ca licuriciul, și care ar putea fi licuriciul zburător[3]. Dar această insectă trăiește în mlaștini și bălți. Însă cele două observații se aplică și lor, căci nu apar decât vara, iar rogozul sau alte plante din mlaștină fac umbră la fel de bine ca tufișurile. S-ar putea ca licuricii din țările reci să nu se dezvolte atât de mult încât să ajungă să le crească aripile.

Note explicative

[1] Toți naturaliștii contemporani cu Bacon sunt de acord că licuricii și celelalte insecte luminoase sunt generate spontan. Aici, însă, Bacon pare să lege generarea licuricilor în mod explicit de plante și de prezența unor plante. Pentru cititorul care a parcurs până aici centuriile V, VI și VII și s-a familiarizat cu exemplele și speculațiile baconiene cu privire la generarea spontană, licuricii se înscriu clar în acceași linie a exemplelor de generare spontană în care seva din plante, ieșind în afară, și fiind supusă unui proces suplimentar de putrefacție, generează noi forme de viață.

[2] Termenul apare (probabil pentru prima dată) în Date, Infernul, 26:28.

[3] Ceea ce e interesant aici e că explicația lui Bacon e bine justificată de observațiile accesibile la vremea respectivă, pentru că există licurici care zboară și licurici care nu zboară (aceștia sunt, de fapt, masculii și femelele aceleiași specii). Cele două tipuri de licurici sunt menționate de Aristotel în Istoria animalelor IV, I, 3. Sunt considerate insecte (și nu viermi). (cu mulțumiri lui Cătălin Pavel pentru semnalarea acestei referințe).

Rudimente de plante născute din putrefacție

605. Există o afinitate specială între plante și mucegai, sau putrefacție. Pentru că orice putregăire, dacă nu se transformă în uscăciune, va produce, în final, plante sau creaturi vii, care se nasc din ea[1]. Consider că mușchiul, ciupercile, iasca, și altele, de același tip, nu sunt altceva decât mucegai care crește pe pământ, pe ziduri, sau pe copaci. Pe de altă parte, carnea, peștele sau plantele însele, ca și un număr de alte corpuri, produc, prin putrefacție sau mucegăire, viermi sau alte creaturi. Toate aceste mucegaiuri se aseamănă cu plantele, însă diferă de acestea prin faptul că nu se succed și nu se reproduc, chiar dacă se hrănesc, au o perioadă de viață determinată, ba chiar au și o formă proprie.

606.Am lăsat odată o lămâie tăiată, într-o cameră întunecată, toate cele trei luni de vară cât am fost absent. Când m-am întors, am văzut că pe partea tăiată crescuse puf și un fel de păr, de un deget lungime, cu niște mici capete negre, de parcă ar fi fost niște mici plăntuțe.

 

Note explicative:

[1]  O discuție mai generală a modului în care plantele sunt generate spontan, prin descompunerea și „putrefacția” altor corpuri se poate găsi în Giovan Battista della Porta, Magia naturalis. Della Porta discută generarea spontanee a animalelor și plantelor prin putrefacție. Vezi Magia naturalisi, Cartea II, capitolele I-IV și Cartea III,  capitolul I. Multe dintre exemplele lui Bacon se găsesc și la Della Porta.