Bacon is not a (naive) empiricist. His works are full of criticisms of „blind experience” and biased experiments. His new experimentalism is based on two things: 1) new kinds of experiments („subtle enough”) and 2.) a new art of experimentation which can function as a guide into the „woods of experience”.

A new class of experiments

[…] we are surely looking for a class of experiments much more subtle and simple than those which we just bump into. For I am unearthing and adumbrating many things which no one who was not pressing forward on a certain and direct road to the discovery of causes would have thought to investigate; for in themselves these things have no great use, and are quite obviously not sought out for their own sake but stand in the same relation to things and works as the letters of the alphabet do to speech and words which, though useless in themselves, are still the fundamental elements of all discourse. (OFB XI 40-1).

In the end, Bacon proposed not one, but two classes of experiments (both, presumably, fulfilling the requirements formulated above). They are the „experiments of light” (experimenta lucifera) and the „experiments of fruit” (experimenta fructifera).

Experiments of light

Experiments of light are directed towards understanding and discovery. Bacon notoriously (and somewhat confusedly) claims that „they have no use in themselves”; they are tools contributing to the discovery of causes. These experiments have two interesting features. First, they have a curious instrumental character. They function as a torch: they illuminate some of the dark corners of nature. More precisely, Bacon claims that experiments of light are throwing light on the basic constituents of the universe, i.e., the simple natures. Second, experiments of light „never fail”: since they are not designed to test but to inquire, they always give insightful answers to our genuine questions addressed to nature.

[…] experiments of no use in themselves, but which only contribute to the discovery of causes, which experiments I have grown used to calling Light-bearing (lucifera) as against Fruit-bearing ones. Now these former have a marvelous virtue and quality to them, namely that they never fail or let you down. For since we bring them in not to accomplish any work but to show the natural cause in something, they suit their purpose whichever way they turn out because they settle the question.(OFB XI 157-9 )

Problema în aceste experimente este separarea amestecurilor de lichide (precum vinul amestecat cu apă, sau apa sărată, amestecată cu apă dulce). Experimentele vin în continuarea celor despre filtrare și strecurare (în care părțile solide erau scoase din amestecul lor cu lichide). Sursa acestor experimente este baconiene este Giovan Battista Della Porta, Magia naturalis, Cartea XVIII, capitolele 1 și 3. Bacon preia câteva dintre rețetele lui Della Porta de separare a apei de vin, însă le folosește destul de liber, într-un mod creativ. Spre deosebire de Della Porta, Bacon pare interesat de explicația teoretică a tehnologiei de separare discutate. Găsiți aici experimentele lui Della Porta.

14. Ia un vas de sticlă cu baza largă și gâtul lung și îngust și umple parțial baza vasului cu apă. Ia apoi un alt vas de sticlă, în care puiunamestec de claret[2]și apă; întoarce primul vas cu baza în sus, astupându-i gura cu degetul. Apoi cufundă gura vasului în cel de-al doilea vas și îndepărtează degetul; ține-l în poziția aceasta pentru o vreme, și astfel vinul se va separa de apă. Vinul va urca și se va statornici în partea de sus a vasului de deasupra, iar apa va coborî și se va așeza pe fundul vasului de dedesubt. Trecerea se poate vedea cu ochiul liber, căci vei vedea un firicel de vin cum se ridică prin apă. Ca să vezi mai bine, n-ar strica să atârnivasul de deasupra într-un cui, fiindcă procesul ia ceva vreme. Dar mișcarea încetează de-ndată ce pe fundul vasului de dedesubt s-a strâns suficient de multă apă, pură și neamestecată, încât gura vasului de deasupra să fie complet cufundată în ea.

15. Pune vin în vasul de deasupra și apă în cel de dedesubt: nu se petrece nici o mișcare. Pune apă curată în vasul de deasupra, iar în cel de dedesubt apă colorată, sau invers: nu se petrece nici o mișcare. Pe de altă parte, am încercat cu un amestec de trei părți de apă și o parte vin în vasul de dedesubt, și s-a produs mișcarea [de separare]. Această separare a apei de vin pare să se datoreze greutății, căci apare doar dacă corpurile au greutăți diferite, altfel nu va merge; iar corpul mai greu trebuie să fie întotdeauna în vasul de deasupra. Ia aminte, însă, și că mișcarea se pornește pentru că apa a fost suspendată deasupra, iar o greutate mare de apă din baza vasului este susținută de o coloană îngustă de apă din gâtul vasului. Altfel, dacă le lași multă vreme într-un singur vas, apa și vinul nu se vor separa[3].

16. Acest experiment ar putea extins de la amestecuri de câteva lichide la corpuri simple formate din câteva părți asemănătoare[4]. Încearcă așadar cu saramură, sau apă sărată, și cu apă dulce, punând apa sărată (care este mai grea) în vasul de deasupra, și vezi dacă cea dulce se va ridica. Încearcă și cu apă amestecată cu mult zahăr și cu apă curată, și vezi dacă apa care se ridică este sau nu dulce. În acest scop, ar fi bine să faci un picurător în baza vasului de deasupra.

Note explicative:

Primul lucru care trebuie semnalat este că textul Sylva nu conține diagrama atașată de mine acestui post. Am preluat diagrama lui Della Porta din experimentele corespunzătoare, pentru că este mult mai ușor de urmărit pe ea despre ce fel de instrument și tehnologie de separare este vorba. Totuși, nu trebuie uitat că Bacon NU o preia. De ce?

Apoi, o comparație textuală dintre experimentele lui Bacon și rețetele de separare propuse de Della Porta ne arată clar că cei doi sunt interesați să realizeze și să pună în evidență aspecte foarte diferite (fac ei același experiment?).

[2] În secolele XVI-XVII, sub acest nume erau cunoscute vinurile ușoare de culoare roșie, pentru a le distinge de vinurile albe sau de vinul roșu vechi. Apoi, numele de claret este asociat vinului roșu, ușor, de Bordeaux.

[3]Aceste variații sunt introduse pentru a stabili care sunt condițiile experimentale și limitele de producere ale efectului. Bacon indică faptul că atârnarea instrumentului, așezarea lichidului mai greu în vasul de deasupra, precum și gâtul foarte îngust al vasului sunt factori esențiali pentru producerea mișcării de inversare a lichidelor.

[4] Variația propusă în experimentul 16 ilustrează una dintre regulile baconiene a artei experimentării, și anume extinderea. Pentru o discuție a metodologiei experimentării, chiar pe aceste exemple din experimentele 15 și 16, vezi DAS V, 2 (SEH I 626-633 / IV 415-421).

Efectul pe care umezeala îl are asupra vegetalelor, chiar dacă sunt deja uscate sau scoase din pământ, apare foarte clar în experimentul pe care-l fac unii scamatori. Ei iau mustaţa spicului de ovăz, care (dacă o delimitezi cum trebuie) este spiralată la bază și cu un singur smoc compact spre capăt[1]. Se ia doar partea spiralată și se taie cealaltă, lăsând mustaţa de jumătate de deget în lungime. Apoi se face o cruce dintr-o pană, de-a lungul părții care are măduvă și de-a latul celei care nu are, crucea fiind cât lățimea unui deget. Apoi ei înțeapă partea cu măduvă și pun acolo mustaţa spicului de ovăz, lăsând o jumătate din ea să iasă în afară. Apoi iau o cutie albă de lemn, pentru a înșela oamenii, ca și cum ceva din cutie ar realiza fapta. Cu un ac, fac o mică gaură, suficient cât să intre mustaţa, dar fără a lăsa crucea să se ducă în jos, în cutie. Apoi, tot ca parte a înșelătoriei, ei pun o întrebare, ca de exemplu care este cea mai frumoasă femeie de acolo? sau cine [din public] are o mănușă, sau o carte de joc?, făcându-i pe alții să spună numele diferitelor persoane. Și la fiecare nume, ei fixează crucea în cutie, punând-o mai întâi cu capul în jos, dar după ce au dus-o la gură ca și cum ar fi vrăjit-o, și crucea nu se clintește. Dar atunci când ajung la persoana pe care o vor, atunci când duc cutia la gură ei ating cu vârful limbii mustaţa spicului de ovăz și o umezesc; astfel că, atunci când fixează crucea pe cutie, aceasta se învârtește încet de trei sau patru ori, cauza fiind răsucirea mustății spicului de ovăz sub acțiunea umezelii[2]. Se poate vedea mai clar dacă fixezi crucea între degetele tale și nu în cutie, și poți vedea astfel că această mișcare, care este produsă de puțină umezeală, este mai puternică decât închiderea sau înclinarea capului unei gălbenele.

Note:

[1] Mustața spicului de ovăz este foarte poroasă și absoarbe apă foarte ușor. Ceea ce descrie Bacon aici este un higrometru primitiv, folosit însă pentru o scamatorie. Găsim astfel de scamatorii descrise și de Della Porta, în Magia naturalis.Vezi Porta, Natural magick, 406. Mustața spicului de ovăz este preluată, ca material pentru a descoperi „condiția în care se află aerul” (măsurându-i umiditatea), în Micrografia lui Robert Hooke. Vezi Robert Hooke, Micrographia: or, Some Physiological Descriptions of Minute Bodies Made by Magnifying Glasses. With Observations and Inquiries Thereupon  (London,: Printed by J. Martyn and J. Allestry, 1665), 147-49.

[2] Când absoarbe apă, mustața spicului de ovăz se răsucește, și pune în mișcare și crucea foarte subțire și ușoară, făcută dintr-o pană.

One of the oddest experiments of Sylva is the one in which Bacon discusses an “experiment of jugglers,” using the “beard of an oat”. The jugglery uses one of the important properties of plants, that of detecting and absorbing water. The beard of the wild-oat is a very porous body, which can be used as a hygrometer. It was used so in the seventeenth century by Robert Boyle and Robert Hooke (see the image below for Hooke’s hygrometer).

Like many other experiments discussed in the Sylva Sylvarum, the beard of the wild oak can be found in Giovan Battista Della Porta’s Magia naturalis (book XX, Chapter VIII). Della Porta is also presenting (and exposing) a jugglery which makes use of the weird property of the wild-oat to change position and twist when absorbing water. In the English translation of Della Porta, the wild-oat is described as follows:

If you search in Barley, you shall finde a small ear of wilde Oates, that is black and wrestled, like the foot of a Locust; and if you binde this with wax to the top of a knife, or point of a stile, and shall sprinkle softly some drops of water upon them, when it feels the wet, it will twist like a Harp string (p. 406)

Bacon’s experiment is much more complex and it involves a rather confusing description of a set of tricks played by jugglers. At the bottom of all the tricks, however, there is the same property. And the whole discussion is meant to exemplify “what a little moisture will do in vegetables, even thought they be dead and severed from the earth” (experiment 494).

For a Romanian translation of experiment 494 see here.

One interesting feature of Bacon’s Sylva Sylvarum is the constant attempt to naturalize explanations. Bacon stripes traditional theories of their vitalist and magic coat. He re-interprets the alchemical theory of the Paracelsians, criticizes the sympathies and antipathies of the natural magic and attempts to explain “sympathetic effects” through purely natural (and quantitative) mechanisms. Here is one example (and see the translation here):

493. Some of the ancients, and likewise divers of the modern writers that have labored in natural magic, have noted a sympathy between the sun, moon, and some principal stars, and certain herbs and plants. And so they have denominated some herbs solar, and some lunar; and such like toys put into great words. It is manifest that there are some flowers that have respect to the sun; in two kinds; the one by opening and shutting, and the other by bowing and inclining the head. For marygolds, tulippa’s, pimpernel, and indeed most flowers, do open or spread their leaves abroad when the sun shineth serene and fair: and again (in some part) close them or gather them inward, either towards night, or when the sky is over-cast. Of this there needeth no such solemn reason to be assigned, as to say that they rejoice at the presence of the sun, and mourn at the absence thereof. For it is nothing else but a little loading of the leaves and swelling them at the bottom with the moisture of the air; whereas the dry air doth extend them. And they make it a piece of the wonder, that garden claver will hide the stalk when the sun sheweth bright; which is nothing but a full expansion of the leaves. For the bowing and inclining the head, it is found in the great flower of the sun, in marygolds, wart-wort, mallow flowers, and others. The cause is somewhat more obscure than the former; but I take it to be no other, but that the part against which the sun beateth waxeth more faint and flaccid in the stalk, and therby less able to support the flower.

Bacon’s target here is Giovan Battista della Porta whose Phytognomonica (I, 18) offers precisely the kind of magical explanations criticized in the paragraph above. Della Porta’s Magia naturalis also deals with solar and lunar plants and various forms of cosmic sympathies (Magia naturalis, I, VIII).

607. Iată care sunt asemănările și diferențele dintre plante și creaturile vii. Și unele, și altele, au spirite continue, ramificate, și incandescente. Însă, în creaturile vii, spiritele au și un sediu central, sau un centru de comandă, în timp ce în plante acesta nu există, așa cum s-a spus deja mai înainte. Iar în al doilea rând, spiritele creaturilor vii conțin mai multă flacără decât se găsește în spiritele plantelor[2]. Acestea două sunt diferențele radicale, fundamentale. În ce privește diferențele secundare, acestea sunt după cum urmează. Mai întâi, plantele sunt fixate pe pământ; pe când creaturile vii sunt separate de acesta, și sunt pe cont propriu. În al doilea rând, creaturile vii au mișcare locală[3], pe când plantele nu au. În al treilea rând, creaturile vii se hrănesc prin partea de sus, în special pe gură; plantele se hrănesc prin partea de jos, cu ajutorul rădăcinilor. În al patrulea rând, plantele au părțile seminale și semințele cu precădere în partea superioară, pe când creaturile vii le au în părțile inferioare. Nu degeaba s-a spus, elegant, dar și filosofic, Homo est planta inversa, omul e ca o plantă cu rădăcinile în sus[4]. Pentru că rădăcinile plantelor sunt foarte semănătoare cu capetele creaturilor vii. În al cincilea rând, forma și figura animalelor sunt mai bine determinată decât cele ale plantelor[5]. În al șaselea rând, creaturile vii conțin, în corpurile lor, o diversitate de organe, și deci, o figurare internă mai pregnantă decât plantele. În al șaptelea rând, creaturile vii au simțuri, în timp ce plantele nu au. În al optulea rând, creaturile vii au mișcare voluntară, în timp ce plantele nu au.

606. Cât privește diferențe de sexe în cazul plantelor, acestea sunt, cel mai adesea, identificate în numele acestora: ca în bujor și rujă, rozmarinul-mascul, și rozmarinul-femelă[6], vâscul-mascul și vâscul-femelă, etc.[7] Însă generarea prin copulare nu se aplică, cu siguranță, plantelor. Cea mai apropiată aprozimație este între palmierul-mascul și cel femelă. Aceștia, se spune, dacă cresc alături, se înclină unul către celălalt, și încă într-o asemenea măsură, încât, oricât de ciudat ar părea, unii nu se sfiesc să afirme că, pentru a ține copacii cât de cât verticali, se leagă funii între ei, astfel încât să se poată atinge, însă prin intermediul unui alt corp[8]. Cred însă că aceste observații sunt inventate, sau măcar mult înfrumusețate. Cu toate acestea, mă simt îndreptățit să cred că o astfel de pereche de puternic și slab, precum este cea masculin-feminin, există în toate corpurile vii. Ea poate fi, uneori, obliterată, ca în anumite creaturi ce se ivesc din putregaiuri, și care nu poartă semnele unei astfel de distincții; sau ca în hermafrodiți. În cele mai multe specii, însă, ea este prezentă, într-un grad mai mare sau mai mici.

607. Cazurile limită, sau intermediare, dintre plante și creaturile vii, sunt, mai întâi, acelea care nu au mișcare locală, și nu se deplasează, deși părțile lor se pot mișca: dintre acestea sunt stridiile, scoicile, și altele, asemenea. Există o poveste fabuloasă după care, în țările nordice, ar exista o plantă care, crescând, ia forma unui miel, și se hrănește cu iarbă, până-ntr-atât încât rade cu totul iarba dimprejur[9]. Presupun că asemănarea de formă a dus la această invenție; pentru că vedem câte plante iau forma unor animale, precum florile-albină[10], și altele. Cât despre ce se întâmplă cu iarba, cred că planta respectivă, din cauză că are un trunchi mai cărnos, extrage din pământ mai multă sevă, în detrimentul ierbii din jur, pe care putem spune, astfel, că o „mănâncă”[11].

Note:

[1] Așa cum se vede din exemplele și experimentele care urmează, Bacon este interesat de cazurile limită și de situațiile intermediare, cu caracteristici comune, aflate între plante și animale.

[2] Bacon susține că spiritul viu este un amestec de flacără și aer (vezi experimentul 601). Aici, distincția între plante și animale este exprimată cantitativ: animalele au un spirit în care este preponderentă flacăra (în măsură mai mare decât în spiritul vital al plantelor).

[3] Bacon folosește aici un vocabular aristotelic. „Mișcarea locală” este termenul folosit în tradiție aristotelică pentru a distinge între mișcarea propriu-zisă (translația unui obiect dintr-un loc într-altul) și toate celelalte tipuri de transformări care sunt și ele clasificate sub termenul generic de mișcare (generare, creștere, alterare, corupție etc.).

[4] Platon, Timaios, 90a.

[5] Discuția despre determinarea și stabilitatea „formei” plantelor se poartă, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în termeni aristotelici. Forma animalelor este mai bine determinată, mai actualizată și mai stabilă decât a plantelor, lucru explicat prin faptul că animalele se reproduc, transmițând forma pe care o au, și nu degenerează, spre deosebire de plante, care pot degenera, pierzându-și forma inițială, sau transformându-se în altceva, sau pot să se reproducă cu schimbări importante ale formei rezultate. Pentru o discuție în acești termeni, vezi, de exemplu Cardano, De subtilitate, 435-7.  Pentru o discuție a modului în care este folosită metafizica aristotelică în discuții cu privire la natura speciilor vezi Andreas Blank, “Julius Caesar Scaliger on Plant Generation and the Question of Species Constancy,” Early science and medicine 15, no. 3 (2010). Este de observat, însă, că Bacon formulează diferit termenii discuției, înlocuind conceptul aristotelic de formă și vorbind de „figura” sau forma geometrică a plantei sau animalului.

[6] Cele două specii de rozmarin sunt prezentate de Gerard, vezi John Gerard, The Herbal, Or General History of Plants  (London: John Norton, 1597), 1108-10.

[7] Vezi Plinius, XIII, 6: „Naturaliștii cei mai exacți susțin că nu doar la arbori, ci și la tot ceea ce zămislește pământul, chiar și la ierburi, se întâlnesc ambele sexe. Este de ajuns că am făcut acum afirmația generală, pentru că acest fapt nu este la vreun alt arbore mai evident decât la palmier.” Plinius, Naturalis Historia: Enciclopedia cunostintelor din antichitate, trans. Ioana Costa, 6 vols. (Bucuresti: Polirom, 2002), vol. iii, 55.

[8] Despre înmulțirea sexuată a palmierilor vezi Plinius, XIII, 6-8. Plinius, însă, nu amintește situația descrisă aici de Bacon, nici modul în care se înclină palmierii. Înmulțirea sexuată a palmierilor este dată ca exemplu de Cardano în discuția despre emoțiile și pasiunile plantelor. Vezi Cardano, De subtilitate, vol. I, 479.

[9] Planta numită Agnus scythicus, „mielul vegetal,” sau „mielul tătar” apare în relatări de călătorie și în istorii naturale ale secolului al XVI-lea. Este menționată de Cardano, Scaliger și Kircher și discutată apoi și de naturaliștii secolului al XVII-lea. Pentru discuțiile despre această plantă din primii ani ai Societății Regale vezi John H Appleby, “The Royal Society and the Tartar Lamb,” Notes and Records of the Royal Society 51, no. 1 (1997). E interesant că povestea fabuloasă a lui Agnus scyticus este discutată și în Enciclopedia lui Diderot și D’Alembert, ca exemplu de „fabulă” neverificată ce trebuie eliminată din noua știință experimentală. Vezi Diderot, “Agnus scythicus,” The Encyclopedia of Diderot & d’Alembert Collaborative Translation Project, translated by Malcolm Eden,Ann Arbor: Michigan Publishing, University of Michigan Library, 2003. http://hdl.handle.net/2027/spo.did2222.0000.230 (accessed 7.10. 2016).

[10] O specie de orhidee.

[11] Acest set de observații este tipic pentru precauția cu care Bacon își tratează sursele, ca și pentru atitudinea sa în general critică vis-a-vis de istoriile naturale tradiționale. Pentru o discuție vezi Graham Rees, “Introduction: The Histories in Context,” in The Instauratio magna. Part 3, Historia naturalis et experimentalis : Historia ventorum and Historia vitæ & mortis, ed. Graham Rees (Oxford: Clarendon Press, 2007).