Experiment solitar cu privire la îmbunătățirea tutunului

855. Tutunul poate fi foarte valoros, atunci când există cerere[1]. Se spune că un acru de tutun valorează două sute de lire pe an cu tot cu costuri. Costul întreținerii pământului etc. este mare, dar nu afectează cu mult profitul. Însă tutunul englezesc nu este de mare valoare, fiind lipsit de gust, și pământos[2]. Chiar și tutunul din Virginia, deși crește într-un climat mai cald, nu este prețuit din același motiv[3]. Încercarea de a face tutunul englezesc să fie mai aromat și mai bine con-copt ar fi, prin urmare, un lucru foarte profitabil. Unii au încercat să obțină acest rezultat spălând tutunul englezesc într-o fiertură, sau infuzie, de tutun indian[4], însă acestea sunt doar rafinamente și sofisticării, căci nimic care a crescut până la stadiul său desăvârșit nu mai poate fi îmbunătățit radical. Pentru îmbunătățiri, trebuie să intervii la începuturile lucrurilor. Felul în care se coace tutunul trebuie să fie, la fel ca la alte plante, influențat de căldură, fie de la pământ, fie de la soare. Vedem o intervenție în direcția aceasta la cantalupi. Aceștia se seamănă într-o răsadniță cu bălegar dedesubt; pe o coastă orientată spre soarele din sud, care să le dea căldură prin reflexie; puși pe dale, care sporesc căldura, și acoperiți cu paie ca să îi ferească de frig. Unii îi scot și îi replantează, ceea ce le dă un spor de vigoare. Cu toate aceste ajutoare, cantalupii devin la fel buni în Anglia ca în Italia, sau Provence. Metode asemănătoarea ar putea fi încercate și pentru tutun. Cercetează, de asemenea, dacă nu cumva scufundarea rădăcinilor [tutunului] într-o licoare nu le-ar da acestora un plus de vigoare pentru a crește puternice.

Note explicative:

[1] În Anglia, tutunul este puternic taxat (prima taxă, exorbitantă, este introdusă de James I în 1604, ca o încercare de a limita sau chiar extirpa noul obicei al fumatului). În 1614, importul de tutun este făcut monopol de stat, iar în 1620, același James I introduce niște cote limită de tutun care poate fi importat (exclusiv din Virginia, colonie engleză).

[2] Gerard clasifică printre tipurile de tutun și măselarița (yellow henbane), pe care o numește și „tutun englezesc” și despre care susține că are proprietăți terapeutice și curative oarecum asemănătoare cu tutunul (curăță umorile, se poate folosi pentru a trata diferitele ulcerații, pentru a vindeca răcelile etc.). Gerard avertizează însă asupra efectelor ei secundare ale măselariței care „îngreunează și amorțește simțurile, și produce amețeală în grad mult mai mare decât tutunul.” Vezi John Gerard, The Herbal, Or General History of Plants  (London: John Norton, 1597), 284-85. Opinia lui Gerard este criticată de alți naturaliști, care susțin că tutunul și cu măselarița sunt plante foarte diferite. Așa este, de pildă, Estienne, care face în cartea sa o amănunțită „istorie naturală a tutunului”. Vezi Charles Estienne, Maison Rustique, or the Countrie Farme, trans. Richard Surflet (London: Adam Islip for John Bill, 1616), 215-23.

[3] Tutunul originar din Virginia este considerat inferior tutunului din Indiile de Vest; Gerard identifică două feluri de tutun, cel din Peru (cu frunze mai mari) și cel din Trinidad (cu frunze mai mici și mai late). Vezi Gerard, Herbal, 285-87.

[4] Din Indiile de Vest.

Experiment solitar referitor la adevărata natura a flăcării

Unul dintre cele mai spectaculoase experimente baconiene, atât prin ingeniozitatea concepției, cât și prin îndrăzneala interpretării. Bacon propune un dispozitiv cu ajutorul căruia să putem studia cum arde flacăra unei lumânări în interiorul unei alte flăcări (o flacără de spirt). Vedem astfel că flacăra își schimbă forma, devenind globulară (în plus, Bacon susține și că flacăra globulară rezultată se rotește rapid). Care este însă interpretarea?

Găsiți aici varianta originală.

31. Ia o lumânare mică și pune-o într-un suport de alamă sau fier; așeaz-o apoi vertical într-un blid plin cu spirt încălzit; aprinde atât lumânarea, cât și spirtul; vei vedea că flacăra lumânării se va dilata, mărindu-se de patru sau cinci ori, și va lua o formă globulară în locul celei obișnuite, piramidale. Vei mai vedea și că partea interioară a flăcării lumânării își menține culoarea și nu devine albastră precum culoarea părții exterioare a flăcării de spirt. Acesta este un caz exemplar[1], în care două lucruri sunt cât se poate de remarcabile: unul, că o flacără înăuntrul altei flăcări nu este înăbușită, ci se menține ca un corp stabil și continuu, precum aerul sau apa. Prin urmare, câtă vreme nu este înăbușită de corpurile dimprejur, flacăra ar continua să se înălțe foarte mare, și cu cât are o bază mai lată, cu atât se înalță mai sus. Celălalt [lucru remarcabil] este că flacăra nu se amestecă cu o altă flacără, la fel cum nu o face aerul cu aer sau apa cu apă, ci rămâne mereu stabilă, chiar și atunci când trece prin corpuri. De asemenea, se pare că forma piramidală a flăcării, cu care suntem obișnuiți, este doar un accident datorat aerului înconjurător care o strânge din toate părțile și o alungește. Căci de la sine, flacăra ar fi rotundă[2]. Iar fumul are forma unei piramide răsturnate, pentru că aerul dimprejur înăbușe flacăra și primește în el fumul. Ia aminte și că flacăra lumânării care arde înăuntrul flăcării de spirt se agită: nu doar că se dilată și se înalță, ci se și mișcă unduindu-se încolo și încoace; așa încât pare că dacă nu ar fi înăbușită, s-ar învârti și s-ar rostogoli la fel de bine cum se înalță. Din toate acestea pare să reiasă că, dacă nu toate, o parte dintre corpurile cerești sunt cu-adevărat foc, sau flăcără, așa cum susțineau stoicii[3]; poate mai fine și mai rarefiate decât cele de aici. Căci toate corpurile cerești au o formă globulară și bine determinată, o mișcare de rotație, precum și culoarea și strălucirea unei flăcări[4]: ceea ce ar însemna că deasupra, în ceruri, flacăra este trainică, stabilă, și se află în locul său natural, pe când aici, pe Pământ, este înstrăinată, trecătoare și impură, precum zeul Vulcan care șchiopăta în urma căderii[5].

Note explicative:

[1]Termenul folosit de Bacon este „instance”, un termen prin care se desemnează un experiment sau o observație cu proprietăți exemplare, capabilă să ofere cunoaștere. Vezi și introducerea.

[2]Natura globulară a flăcării este una dintre premisele cosmologiei baconiene, în care cerurile sunt incandescente, iar corpurile cerești sunt făcute din foc. Vezi, de exemplu, Teoria cerului (traducere de Claudia Dumitru) în Jalobeanu, Rusu eds. Cosmologie filosofică. Vol. I., Editura Universității din București, 2015, paginile…. Experimentul unei flăcări aflate în interiorul altei flăcări este discutat și în NO (OFB XI 249, 333, 335, 337-9), precum și în DGI (SEH V 538-9). Despre proprietățile diferite ale diferitelor tipuri de flăcări vezi și OFB XI 245.

[3]Natura incandescentă a cerurilor pare să fi fost o constantă a filosofiei stoice. Cerurile, ca și corpurile cerești, sunt formate din forma cea mai pură și mai tensionată a pneumei (care este, în general, văzută ca un amestec de aer și foc). Pentru o afirmare clară a modului în care stelele pot fi văzute ca niște flăcări în interiorul pneumei universale vezi  Seneca, Naturales quaestiones, VII, xxiii, 1 (traducere de T. Dinu, V.E. Dumitru, Ș. Ferchedău, L. Cuță, Iași, Polirom, 1999, p. 157). Pentru o discuție a concepției stoice în general vezi S. Sambursky, Physics of the Stoics  (London: Routledge, 1959), 3-7. Cu privire la relația dintre istoria naturală baconiană și Seneca vezi Dana Jalobeanu, “Francis Bacon’s Natural History and the Senecan Natural Histories of Early Modern Europe,” Early Science and Medicine 17(2012).

[4]Despre aceste proprietăți ale stelelor vezi PAN (OFB XI 471) și DGI (SEH 538-9).

[5] După ce s-a născut, Vulcan a fost aruncat din Olimp de mama lui, Hera, ajungând în cele din urmă pe fundul mării și rupându-și un picior.

Rudimente de plante născute din putrefacție

605. Există o afinitate specială între plante și mucegai, sau putrefacție. Pentru că orice putregăire, dacă nu se transformă în uscăciune, va produce, în final, plante sau creaturi vii, care se nasc din ea[1]. Consider că mușchiul, ciupercile, iasca, și altele, de același tip, nu sunt altceva decât mucegai care crește pe pământ, pe ziduri, sau pe copaci. Pe de altă parte, carnea, peștele sau plantele însele, ca și un număr de alte corpuri, produc, prin putrefacție sau mucegăire, viermi sau alte creaturi. Toate aceste mucegaiuri se aseamănă cu plantele, însă diferă de acestea prin faptul că nu se succed și nu se reproduc, chiar dacă se hrănesc, au o perioadă de viață determinată, ba chiar au și o formă proprie.

606.Am lăsat odată o lămâie tăiată, într-o cameră întunecată, toate cele trei luni de vară cât am fost absent. Când m-am întors, am văzut că pe partea tăiată crescuse puf și un fel de păr, de un deget lungime, cu niște mici capete negre, de parcă ar fi fost niște mici plăntuțe.

 

Note explicative:

[1]  O discuție mai generală a modului în care plantele sunt generate spontan, prin descompunerea și „putrefacția” altor corpuri se poate găsi în Giovan Battista della Porta, Magia naturalis. Della Porta discută generarea spontanee a animalelor și plantelor prin putrefacție. Vezi Magia naturalisi, Cartea II, capitolele I-IV și Cartea III,  capitolul I. Multe dintre exemplele lui Bacon se găsesc și la Della Porta.

Evaluarea calităților pământului

655. E important să cercetăm diferențele care există între diferite tipuri de sol, și să facem niște încercări în privința acestora. Sunt lăudate în special solurile pe care ploaia le înmoaie ușor; și totuși, multe dintre acestea sunt uscate și dure, atunci când nu plouă. Solul care formează, în urma plugului, bulgări mari, e mai puțin bun decât cel care formează bulgări mici. Nu e bun nici pământul care face mușchi foarte ușor, și pe care l-am putea numi „mucegăit”. În schimb, este lăudat pământul care miroase bine în urma plugului, sau când este proaspăt spăat; acesta conține sucuri vegetale gata pregătite. Unii spun că putem vedea capătul curcubeului mai des pe anumite soluri, decât pe altele; lucru foarte posibil, pentru că pe anumite soluri se adună mai multă rouă; iar acesta este un semn sigur că pământul e fertil[1]. E clar și că sărăcia ierburilor indică o sărăcie a pământului; în special dacă cele care cresc sunt mai închise la culoare[2]. Iar dacă iarba este albită, sau uscată la vârfuri, asta ne arată că pământul pe care crește este foarte rece; și același lucru îl indică copacii acoperiți de mușchi. Pământul pe care iarba este repede arsă de soare este, aproape sigur, extenuat, și sterp. Cel mai bun este însă pământul moale, afânat și umed, la mijloc între cele două extreme, lut și nisip, în special dacă nu mustește prea tare de apă, și dacă nu e prea lipicios. Și pământul care, după ploaie, e greu de arat, e tot bun și fertil; dacă e lipicios, e pentru că abundă de sevă.

[1] Bacon preia de la Plinius povestea conform căreia pământul cel mai bun este cel parfumat; respectiv că mirosul este cel mai bun indicativ al calității pământului. Conexiunea dintre miros și curcubeu este făcută deja de Aristotel, în Probleme xii, 2, 906b 10-15,  și reapare discutată în experimentul 832. Curcubeul nu este o cauză, ci tot un semn că pământul în acel loc este fertil și parfumat (mirosul cel bun vine, conform acestei teorii, din prezența apei frumos distribuită în picături de rouă, parțial digerate și „coapte” de plantele din zonă). Vezi ibid., vol. III, 174-5.

[2] Plinius, XVII, 3. Ibid., vol. III, 174.

Super-plants or how to create artificial life

dsc08777The centuries on plants (V, VI and VII) abound of observations of the so called ‘rudiments’ of plants, or super-plants, i.e., things growing on other plants, spontaneously generated from their own sap.

Super-plants include moss, mushrooms, toadstools, agaric, but also various excrescences on the bark of the tree, such as oak-apples (1) etc. There are also super-plants which are closer to plants properly speaking, such as holly. What all these have in common is that they grow from the very sap of the tree.

dsc08959Although Bacon does not offer a full-fledged theory of the growth of these super-plants and rudiments, it is fairly clear that the factors influencing this process of spontaneous generations are:

  1. the quality of the sap (its degree of concoction, its speed)
  2. the quality of the bark (through which the super-plant is strained) – finer barks, with smaller pores seem to be conducive to the production of moss (also, Bacon claims in century VII, following the tradition, that oak has the most kids of super-plants and spurious fruits, because of his dense and fine-grained bark)
  3. the humidity of the surrounding medium (which is basically influencing the quality of the sap)

In the case of the trees, Bacon states quite clearly that the moss is an excretion of the sap (542), an ‘eruption’ of the most concocted part of it which is thus generating outside the borders of the bark (Bacon claims that moss grows on trees which, for various causes, cannot produce branches anymore. Causes include being too old, i.e., having a sap that is too slow, or having a bark that is too strong etc.).

Super-plants without the plant

However, moss grows on other places as well – on stones, on the ground, on the old walls etc. This is what makes it fascinating; one can use the presence of moss to identify something about the quality of the sap (or juices) in a particular plant (place), the quality of the support on which the moss grows (how porous it is) and the degree of humidity.

Moss, mushrooms and other excrescences are thus transformed into instruments of measuring the degree of concoction of sap in a given place/plant.

Manipulating life

Another interesting line of investigation is the operative one, when the investigator of nature manipulates the sap in order to produce new forms of life. One such manipulations involves the cutting of the bark of a tree to let the sap out. If the conditions are suitable (heat, speed of the sap etc.) this can result in the spontaneous generation of a super-plant (maybe even a new one, a new form of life). By cutting the bark in various ways, one can stop moss from growing, or can produce more moss, one can help the production of holy or one can even help to produce new plants so far undiscovered.

Translations

  • experiments on super-plants
  • other experiments involving moss and mushrooms
  • using moss to “measure” the qualities and virtues of a plant or of the earth, clay etc.
  • types of moss and other rudiments

Notes

(1) These are all produced by insects. But Bacon and his contemporary did not know that. They believed they are some super-plants or super-fruits developed on a tree because of the excess of sap, heat or other such causes.

Generare spontană, putrefacție și crearea de „animale noi”

S-a văzut că insectele sunt generate pe tot felul de corpuri. Unele apar din noroi, sau din băligar: așa sunt viermii de pământ, șerpii, țiparii și alții. Ambele [medii] conțin părți în descompunere: apa nu este în stare să-și mențină integritatea, ci se descompune în interiorul noroiului. Cât despre băligar, excrementele reprezintă rămășițele putregăite ale hranei. Alte astfel de creaturi se nasc din lemn, atât aflat în creștere, cât și din cel tăiat[1]. Caută să vezi în ce fel de lemn le găsești mai des, și în ce anotimp. Vedem apoi că viermii cu multe picioare, dintre cei care se strâng într-un fel de minge[2], se nasc cel mai adesea sub buștenii deja tăiați, dar nu în interiorul acestora. Pe de altă parte, unii susțin că i-au găsit în grădini în care nu există nici un fel de bușteni. Totuși, pare că generarea acestui tip de viermi cere un mediu umed și acoperit, protejat atât de soare, cât și de ploaie sau de rouă, așa cum este un morman de bușteni. Acești viermi nu sunt veninoși ci, din contra; doctorii îi recomandă pentru clarificarea sângelui. S-a observat că lemnul patului conține tot felul de insecte[3]. Altele se nasc în părul creaturilor vii, precum căpușele și păduchii; acestea se hrănesc cu sudoarea generată de scalp și rarefiată în firul de păr. Excrementele creaturilor vii generează insecte nu doar după ce sunt eliminate din corp, ci și în timpul în care se află în corp. Așa sunt viermii de care suferă mai ales copiii, și care se găsesc în special în intestine. Apoi, doctorii au observat că în cazul multor boli infecțioase se pot găsi viermi în partea de sus a corpului, unde nu se află excremente, ci doar umori în descompunere. Puricii apar în paie, sau pe saltele, ori de câte ori acestea prind puțină umezeală; în camerele neaerisite sau pe salteaua patului neîntoarsă la timp. Se spune că putem scăpa de ei dacă presărăm pelin prin cameră. Și asta pentru că, așa cum s-a observat, cele foarte amare tind mai degrabă să omoare, decât să genereze putrefacție; corpurile grase sau cele dulci sunt cele mai dispuse spre putrefacție. Există un vierme care se naște în făină, cam cât o larvă albă, și care este dat mâncare, ca o mare delicatesă, privighetoarelor. Moliile apar pe haine și pe lână; mai ales când acestea sunt păstrate în locuri închise și umede; însă se bucură peste măsură să fie în apropierea flăcării de lumânare. Mai e apoi o specie de insecte, numite gărgărițe[4]. Acestea se nasc sub pământ și se hrănesc cu rădăcini de morcov, sau păstârnac. Alte insecte se nasc în apă, cu condiția, însă, ca apa să fie stătută și umbrită; așa este păianjenul de apă, care are șase picioare. Musca numită „tăun” se naște dintr-o peliculă care se formează la suprafața apei; o putem găsi mai ales în apropierea bălților. Există și un vierme care apare pe drojdia vinului deja stricat; și care (așa cum au observat unii dintre antici), se transformă, apoi, într-un fel de țânțar. Anticii au observat și că există viermi care apar în zăpada veche. Aceștia au o culoare roșiatică, sunt înceți la mișcare, și mor aproape imediat ce ies din zăpadă[5]. Aceasta ne arată că zăpada posedă în ea o căldură secretă; pentru că altfel greu ar putea da naștere unor creaturi însuflețite. În privința motivului pentru care acest vierme moare atât de repede, ar putea fi vorba despre exhalarea bruscă a spiritului închis în el, imediat ce frigul nu-și mai exercită acțiunea restrictivă. Pentru că așa cum fluturii sunt încetiniți de frig, iar mișcarea lor se accelerează la căldură, și spiritele pot fi restricționate [în mișcarea lor] de frig, și diseminate de căldură. Observații antice și moderne susțin că în furnalele de topire a cuprului și alamei, în care se aruncă chalcites[6]  (care este, de fapt, vitriol[7]) pentru a le regla funcționarea, trăiește o insectă zburătoare, care a fost văzută, uneori, pe pereții furnalului, alteori mișcându-se prin focul de dedesubt. Aceasta moare imediat ce este scoasă din interiorul furnalului[8]. Avem aici un caz exemplar de mare valoare, demn de a fi investigat cu mare atenție, pentru că ne arată, că atât cădura temperată a creaturilor vii, cât și căldura violentă a focului au capacitatea de a produce creaturi însuflețite, dacă acționează asupra unei materii bine porționate[9]. Astfel, marea axiomă a vivificării este că trebuie să avem căldură, pentru a dilata spiritul corpului; un spirit activ, care să sufere dilatarea; materie vâscoasă sau tenace, capabilă să rețină acest spirit; și materie capabilă să dea lăstari[10] și să primească o figură bine determinată. Acum, un spirit dilatat de o căldură atât de violentă precum cea a unui furnal, deîndată ce se răcește, chiar și puțin, se contractă, solidificându-se[11]. Această acțiune este, fără îndoială, ajutată de bucățile de chalcitis, care conțin, ele însele, un spirit capabil să germineze și să dea lăstari, așa cum vedem în experimentele chimice[12]. În concluzie, cele mai multe dintre lucrurile aflate în descompunere generează insecte, dintre cele mai diferite; însă nu voi întreprinde aici încercarea (fără speranță) de a le enumera pe toate.

[1] O clasificare similară a creaturilor generate spontan se găsește în  Aristotel, Istoria animalelor, V. 19. Pe de altă parte, pasajul despre carii și viermi generați în corpul uman seamănă și cu unul din Plinius, XI 113, Plinius, Istoria naturală, vol. II, 199.

[2] După descriere este vorba despre un fel de omizi.

[3] „Cimices”, cuvânt derivat de la cimex (ploșniță). Despre ploșnițe vezi Plinius, XXIX, 17. Plinius, Istoria naturală, vol. V, 109.

[4] Wevil – o denumire generică pentru larvele unor specii de gândaci dăunători (care pot distruge grânele, sau alte tipuri de culturi).

[5] Aristotel, Istoria animalelor, V 19.

[6] Bacon se referă aici la mineralul cunoscut de antici sub numele de chalcitis (un nume grecesc latinizat) căruia îi adaugă o terminație englezească. Chalcitis este descris de Dioscorides și Plinius. Vezi, de exemplu, Plinius XXXIV, 29: „Și din chalcitis – așa se numește – se obține, prin topire, aramă. Se deosebește de cadmea prin faptul că aceea se taie din straturile de piatră aflate la suprafața solului, descoperite, iar aceasta provine din straturile de adâncime. În plus, chalcitis se sfărâmă imediat, având o natură fragilă, încât pare un rumeguș condensat. […] Prezintă vine de aramă de formă prelungă.” Plinius, Istoria naturală, vol VI, 95-96. Plinius descrie trei tipuri de astfel de minereu din care se obține cuprul. În Renaștere, chalcitis este discutat pe larg de Georg Agricola, în De natura fossiliorum, (pornind de la pasajele din Plinius) ca una dintre piritele cuprifere, care are mai multe varietăți, înrudite între ele, și producătoare de vitriol (sulfat de cupru, sau alți sulfați, precum sulfatul de zinc). Georg Agricola, De Natura Fossilium (Textbook of Mineralogy), trans. Mark Chance Bandy and Jean A Bandy (Courier Corporation, 2004), 573; De re metallica, trans. Herbert Hoover and Lou Henry Hoover (London: Salisbury House, 1912). Chalcitis este menționat și de Cardano, care discută și tradiția medicală a sărurilor de cupru recomandate pentru diferite afecțiuni de Celsus sau Galen. Cardano, De subtilitate, vol. I, 113.

[7] Nume generic pentru sulfați, aici sulfat de cupru (vitriolul albastru, sau vitriolul roman). Vitriolul verde este sulfat de fier, iar cel alb sulfat de zinc. Vezi și nota…

[8] O astfel de insectă zburătoare (pyrausta) este menționată de Aristotel, în Istoria animalelor, V, XIX 605b11.  Relatarea lui Aristotel este discutată de Cardano, care o îmbogățește cu detalii, susținând că pyrausta este generată de descompunerea părții umede, sau acvatice a metalelor, într-un mediu închis, și încălzit la un foc foarte puternic. Cardano, De subtilitate, vol.II, 533-34. Povestea insectei zburătoare care trăiește în foc se găsește și la Giovan Battista Della Porta, Magia naturalis, II, capitolul II; Giambattista della Porta, Natural Magick in Twenty Books  (London: Thomas Young and Samuel Speed, 1658), 29.

[9] Bacon face referire aici la un principiu metodologic mai general al filosofiei sale experimentale, care subliniază importanța aspectelor cantitative în elaborarea unui experiment în care este vizat un anumit efect. Replicarea unui proces de vificiare necesită recrearea unor anumite condiții exterioare și aplicarea acestora unei cantități de materie potrivită și „dispusă” adecvat în interiorul aranjamentului experimental.

[10] To put forth, o expresie pe care Bacon o folosește pentru germinare, încolțire, și diverse alte etape incipiente ale creșterii. Acest proces nu apare însă doar la plante sau animale, ci și în materia aflată în putrefacție, după cum am văzut în experimentele anterioare. Un alt loc în care apare este la metale; Bacon, precum mulți dintre contemporanii săi, este preocupat de creșterea metalelor, de posibilitatea ca, în anumite condiții, acestea să înceapă să germineze și să-și mărească masa, sau chiar să dea lăstari, așa cum este descris în continuare. Vezi și experimentele…

[11] Cu alte cuvinte avem un caz de spirit care se transformă în materie tangibilă, capabilă să ia o formă și, sub acțiunea ulterioară a căldurii sau a unor alte spirite, să ia o formă determinată. Bacon descrie aici foarte fizicalist procesul de generație spontanee, oferind și o posibilă rețetă pentru o încercare experimentală.

[12] Multe dintre experimentele alchimice de obținere a vitriolului descriu rezultatul ca pe un proces de germinare, în care vitriolul „dă lăstari”. Mai ales în cazul vitriolului verde (sulfat de fier) comparația cu plantele este subliniată. Referința la germinare este motivată și de modul în care arată cristalele verzi ale sulfatului de fier, care par, într-adevăr, să crească și să genereze mici plăntuțe.

[D1]Pliny??

Handling the sources: fabulous stories in Sylva Sylvarum

Like all its competitors, Francis Bacon’s natural history begins with books. Its first stage is a process of reading, excerpting and selecting stories, recipes and “facts” from other natural histories (as well as from books of secrets and works of natural magic). The second stage is one of construction. The excerpted items are investigated in terms of their credibility (sometimes they are experimentally “tried”) and fruitfulness (i.e., ability to produce experiments of light, or experiments of fruit) and are subsequently classified within the structure of topics proposed by the new natural history, to fulfill their new scope.

What about the fabulous stories of the traditional natural histories? Bacon does not discard them altogether. Here are two examples of such fabulous stories featuring in Sylva Sylvarum.

Agnus scythicus or the tartar lamb

There is a fabulous narration, that in the northern countries there should be an herb that groweth in the likeness of a lamb, and feedeth upon the grass, in such sort as it will bear the grass round about. But I suppose that the figure maketh the fable; for so we see there be bee-flowers, etc. And as for the grass, it seemeth the plant, having a great stalk and top, doth prey upon the grass a good way about, by drawing the juice of earth from it. (experiment 609).

The tartar lamb is one of the most widespread fabulous stories of the traditional natural histories. It features in sixteenth century travel literature and it is repeated (with growing amount of details) by Girolamo Cardano, Julius Cesar Scaliger and Athanasius Kircher.agnus-scythicus Below is one of the sixteenth century illustrations representing the various stages in the growth and development of the tartar lamb (more here). Most of the picturesque details of this fabulous story are missing from Bacon’s description of the tartar lamb. As it is clear from the quote above, Bacon has a critical attitude towards the fabulous story. He offers a naturalized explanation of some of the “strange” characteristics of this plant. However, he does include the tartar lamb among his examples of participles (intermediate creatures situated somehow between plants and animals). The fabulous story is naturalized and tamed, but nevertheless included into the new natural history, because it gives a good example in Bacon’s own taxonomy.

The fly in the furnace

A second, even more fabulous story can be found in experiment 696. It is the story of a fly that lives in a burning furnace.

It is affirmed both by ancient and modern observation, that in furnaces of copper and brass where chalcites (which is vitriol) is often cast in to mend the working, there riseth suddenly a fly, which sometimes moveth as if it took hold on the walls of the furnace, sometimes is seen moving in the fire below; and dieth presently as soon as it is out of the furnace: which is a noble instance […] for it sheweth, that as well violent heat of fire as the gentle heat of living creatures will vivify, if it have matter proportionable.

This is the story of pyrausta, mentioned by Aristotle in the History of animals as an example of animal living in very extreme conditions. Again, it is a fabulous story which have captivated the imagination of many naturalists. The “modern observations” to which Bacon refers above can be found in Girolamo Cardano and Giovan Battista della Porta. The moderns use this example to discuss spontaneous generation, and the main question behind it is what exactly does putrefy in the furnace? One theory is that the watery moisture of which copper is made putrefies in the extreme heat (but this does not sound very credible to anyone, not even its proponents). Another theory, embraced by Bacon, is that the living spirit comes from the ‘putrefaction’ of the chalcites (chalcitis is a copper pyrite described already by Pliny) which, exposed to moisture “sprouts” vitriol (copper sulfate, has a nice green color and small crystals resembling a vegetal ‘growth’ on the surface). This time, Bacon takes the full fabulous story and even enhances it, by claiming that in the furnace the flamy spirit “congeals”, and borrows some of the vital spirit of the vitriol, producing, thus, a living creature. This is one of the instances in which it becomes clear why Bacon claims that his Sylva is not natural history proper, but a “high kind of natural magic.” (here is more on this story, and the Romanian translation of it).

By way of conclusion

In both of my examples above, we can see Bacon handling a well-known fabulous story of the traditional natural history. The story is inspected, given a (partial) naturalized explanation, and inserted into the new natural history. In the first case, the fabulous story (slightly tamed) serves the purpose of giving examples of a new taxonomy of the living beings. In the second case, the fabulous story gives a recipe for natural magic (how to produce a full blown living creature using the instruments of the alchemists).

 

Experiment solitar cu privire la lemnul care strălucește în întuneric

220px-omphalotus_olearius_33857În acest experiment este vorba despre o bio-luminiscență produsă de specii de ciuperci sau licheni care cresc pe crengile sau rădăcinile copacilor, în pădure. Fenomenul este cunoscut după denumirea lui populară – focul zânelor, sau ielelor. Ce face Bacon aici este să ia un subiect de legendă și să îl transforme în subiect de observație „științifică”. În esență, lemnul care strălucește în întuneric este un bun caz exemplar de lumină rece, i.e., lumină care nu produce căldură (și, în plus, așa cum se vede din textul de mai jos, o lumină care „nu consumă” substanță). Experimentul baconian a captivat imaginația multor filosofi în secolul XVII (și devine subiect recurent de discuție în întâlnirile Royal Society în anii 1660-1670).

 

352. Experimentul cu lemnul care strălucește în întuneric este unul pe care l-am efectuat cu răbdare și atenție; mai ales pentru că, dintre toate sursele de lumină din lumea sublunară, aceasta [lemnul care strălucește în întuneric] este cea mai durabilă, și se petrece cu cea mai mică cantitate de mișcare aparentă[2]. Focul și flacăra consumă ceva în continuu, zahărul strălucește doar când îl spargem[3], apa sărată când este în curgere, iar licuricii strălucesc cât timp trăiesc, sau puțin după. Doar solzii de pește (putreziți) par să aibă aceeași natură cu lemnul strălucitor[4]. E adevărat că că orice putrefacție are în sine o mișcare interioară, așa cum au focul și lumina[5]. Experimentul ne-a dat următoarele rezultate: 1. Strălucirea este mai puternică în unele bucăți [de lemn] și mai slabă în altele. Dar chiar în cea mai strălucitoare bucată, luminozitatea este mai mică decât cea produsă de un licurici. 2. Lemnele cu care s-a făcut experimentul au fost în special salcia și răchita, frasinul și alunul, dar puteți încerca și cu altele. 3. Atât rădăcinile cât și trunchiurile strălucesc, însă rădăcinile dau mai multă lumină. 4. La lumina zilei, culoarea părții strălucitoare este în unele bucăți albă, în altele mai aproape de roșu, ceea ce se numește la țară „turnul alb” și „tunrul roșu”[6]. 5. Partea care strălucește este (de cele mai multe ori) oarecum moale și umedă la pipăit; ea poate fi însă, uneori, și solidă și tare, astfel încât se poate sculpta în formă de cruci sau mărgele etc. Dar nu trebuie să căutați o imagine, în lucrurile strălucitoare; nu puteți vedea o față, în fierul încins, înroșit; pentru că lumina amestecă micile diferențe de luminos și întunecat care ne arată, întotdeauna figura. 6. Am curățat partea strălucitoare, până am ajuns la partea care nu strălucea; dar, după două zile, în care am lăsat lemnul afară, în rouă, și partea rămasă a început să strălucească, semn că putrefacția s-a întins. 7. Un alt lemn putrezit, de același soi, nu a strălucit de la început, dar după o noapte afară a început să strălucească. 8. Un alt lemn care a strălucit inițial, lăsat la uscat în casă, și-a pierdut strălucirea după cinci sau șase zile, dar lăsat din nou afară și-a recuperat-o. 9. Lăsate într-o cameră uscată timp de șapte nopți, [câteva] lemne uscate și-au pierdut strălucirea, dar fiind puse în pivniță sau într-o cameră rece și umedă și-au redobândit-o. 10. Dacă dăm găuri într-un lemn de acest fel, iar apoi îl lăsăm pe afară, grăbește strălucirea. Cauza este că orice întrerupere a continuității ajută la putrezire, după cum s-a menționat mai înainte[7]. 11. Nu am încercat însă cu nici un lemn proaspăt tăiat, viu, din copac; ci doar cu lemn care avea deja părți putrezite, fie în trunchi, fie pe rădăcină. 12. Am înmuiat în ulei o parte din acest lemn strălucitor, și am observat că și-a păstrat strălucirea pentru două săptămâni. 13. Același succes, ba chiar mai mult, l-a avut înmuierea în apă. 14. Nu am încercat încă [să văd] cât ar continua strălucirea dacă lemnul ar fi lăsat afară în fiecare noapte, iar în timpul zilei ar fi luat înăuntru și stropit cu apă. 15. S-a încercat însă lăsarea lemnului afară în ger, ceea ce nu l-a afectat. 16. Am tăiat partea strălucitoare de pe o bucată mare de rădăcină care strălucea; după două nopți, deși a fost ținută într-o cameră uscată, [restul] a început să strălucească.

[2] Vezi și NO II, OFB XI 241 pentru descrierea luminiscenței produse de lemnul putrezit.

[3] Zahărul solid, cristalizat (căpățâna de zahăr) produce o ușoară luminiscență când este spart.

[4] Aceste exemple de luminiscență sunt date și în Noul Organon pentru a exemplifica cazuri exemplare în care lumina nu dă căldură, ci este o „lumină rece”. Vezi NO II, OFB 227.

[5] Bacon ne spune aici că lumina este mereu conectată cu mișcarea, și de cele mai multe ori această mișcare este vizibilă, ca în instanțele menționate de el. Deoarece în cazul lemnului această mișcare nu este vizibilă el reprezintă o instanță de studiu care poate aduce mai multă informație cu privire la putrefacție (DCR).

[6] Bacon se referă aici la o denumire populară care nu a intrat în limba literară. E interesant că dicționarul limbii engleze editat de Samuel Johnson la începtului secolului al XVII-lea dă această sintagmă pentru „lemn putrezit” notând, totuși, că ea ”nu mai e în uz”. Referința la acest pasaj din Bacon se mai poate găsi și în edițiile curente ale OED.

[7] Vezi experimentul 332.

Ansamblu de experimente privind sulful și mercurul, două dintre principiile lui Paracelsus

Există două mari familii de lucruri, pe care le puteți numi cu mai multe nume: sulfuroase și mercuriale, după cuvintele chimistului[1] (cât despre sare, pe care ei îl consideră al treilea principiu, ea este doar un compus al celorlalte două); inflamabile și neinflamabile, mature și crude, uleioase și apoase[2]. Vedem că în adâncuri se află, asemeni unor șefi de triburi, pucioasă și mercur; în vegetale și creaturile vii găsim apă și ulei; în pneumaticele de ordine inferioară se află aerul și flacăra; iar în cele de ordine superioară rezidă corpul stelei și cerul pur[3]. Și aceste perechi, deși diferă cu privire la caracteristicile primare ale materiei, totuși par să aibă multe în comun, întrucât mercurul și sulful sunt materiile principale ale metalelor, apa și uleiul sunt materiile principale ale vegetalelor și animalelor și par să difere doar în privința maturării și concocției. Flacăra (în opinia comună) nu este altceva decât aer aprins și ambele au o rapiditate a mișcării și o ușurătate de a ceda, foarte asemănătoare[4]. Iar cerul interstelar (deși există o opinie greșită că steaua este cea mai densă parte a sferei[5]) are o atât de mare afinitate cu steaua, încât se mișcă împreună, rotindu-se; atât cerul, cât și steaua[6]. Așadar, este una dintre cele mai mari magnalia naturae să transformi apa sau lichidul apos în ulei sau lichid uleios, mai mare în natură chiar decât să transformi argintul sau argintul viu în aur[7].

[1] Este bineînțeles vorba de Paracelsus, supranumele datorându-se faptului că a fost primul care a introdus folosirea substanțelor chimice în tratamentele medicale (DCR).

[2] Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale cosmologiei baconiene. Prin contrast cu teoria aristotelică a celor patru elemente și cu teoria paracelsică a sulfului, mercurul și sării, Bacon propune o teorie a materiei întemeiată pe două „familii” de substanțe, aeriale și incandescente,  sau sulfuroase și mercuriale. Acestea sunt amestecate în univers, în proporții variabile, însă astfel încât densitatea scade pe măsură ce ne apropiem de periferia acestuia. Pentru o discuție a teoriei materiei în cadru cosmologic vezi TC, Francis Bacon, “Teoria cerurilor,” in Cosmolologie filosofică: texte fundamentale. Vol. I. Renașterea și modernitatea timpurie, ed. Dana Jalobeanu and Doina-Cristina Rusu (București: Editura Universității din București, 2015), 174-75.

[3] Bacon afirmă că cerurile sunt incandescente, iar corpurile cerești sunt și ele alcătuite din flacără. Vezi TC, și Claudia Dumitru, “O teorie a cerurilor: elemente de cosmologie baconiană. Studiu introductiv,” in Cosmologie Filosofică-texte fundamentale. Renașterea și modernitatea timpurie, ed. Dana Jalobeanu and Doina-Cristina Rusu (București: Editura Universității din București, 2015).

[4] Acestea sunt caracteristicile principale ale aerului și focului: ambele sunt foarte active și fac ușor loc altor corpuri (DCR).

[5] Aceasta este o variantă a ceea ce se poate găsi în cosmologia tradițională aristotelică, în care corpurile cerești se mișcă împreună cu cerurile, pe sferele lor. Sferele sunt cristaline, iar partea mai densă și opacă a sferei reprezintă corpul planetei (sau stelei).

[6] Cosmologia lui Bacon este geocentrică, însă cerurile lui sunt fluide și incandescente și nu există diferențe ontologice între sferele cerești și zona sublunară. Stelele și planetele plutesc și se mișcă în aceste ceruri fluide și împreună cu ele. Bacon, “Teoria cerurilor.”

[7] Cu alte cuvinte, transmutația are loc mai ușor atunci când corpurile aparțin aceleiași familii (cum este cazul metalelor) decât atunci când corpurile aparțin unor familii diferite. Vezi și experimentul 328.

Ansamblu de experimente cu privire la maturarea fructelor

  1. Cât privește maturarea fructelor, aceasta se produce prin migrarea spiritelor către exteriorul corpului și împrăștierea lor în mod uniform; și, de asemenea, și prin digerarea, într-o oarecare măsură, a părților mai groase[1]. Toate acestea sunt produse de căldură, mișcare, atracție și de un început de putrefacție, pentru că germenii putrefacției constituie un fel de maturare[2].
  2. Am luat mere, pe care le-am pus în paie, fân, făină, praf de calcar, var stins, le-am acoperit cu ceapă și cu mere pădurețe, le-am tras în ceară, sau le-am pus într-o cutie, și așa mai departe. Un măr fost chiar atârnat în fum. Din toate aceste [încercări] experimentele s-au organizat după cum urmează.
  3. După o perioadă de o lună, mărul învelit în ceară era la fel de verde și proaspăt ca la început și semințele erau în continuare albe. Cauza este excluderea totală a aerului (care este mereu prădător). Astfel, [izolarea] a păstrat corpul în starea inițială, conservându-i prospețimea și umiditatea[3]. Inconvenientul este că are puțin gust de ceară, dar presupun că nu ar fi cazul cu o rodie sau un asemenea fruct cu coajă groasă.
  4. Mărul atârnat în fum arăta ca unul moale și vechi, zbârcit, uscat, catifelat, dulce și galben pe interior. Cauza este gradul [moderat] de căldură, o căldură care nici nu înmoaie nici nu pârjolește (pentru că vedem că la căldură puternică, un măr copt se înmoaie și se topește; iar picioarele de porc, acoperite cu patru straturi, se pârlesc și capătă o piele de cărbune), înmoaie dar nu arde. De asemenea, fumul face ca mărul să pară ca și cum ar fi presărat cu funingine, ceea ce ajută la maturare. Același proces, însă la o căldură mult mai intensă, are loc atunci când uscăm pere și prune în cuptor, având grijă să le scoatem de fiecare dată când încep să transpire.
  5. Merele acoperite cu var stins și cenușă erau bine maturate, după cum se vedea atât în culoarea lor galbenă cât și în dulceața lor. Cauza este aceea că gradul de căldură (o căldură sufocantă) prezentă în varul stins și cenușă, este cel mai potrivit dintre toate, întrucât nici nu lichefiază, nici nu usucă; și aceasta este adevărata maturare. De reținut, gustul acelor mere a fost unul bun, așadar acesta este experimentul cel mai potrivit spre a fi folosit.
  6. Merele acoperite cu mere sălbatice și ceapă au fost de asemenea bine maturate. Cauza nu ține de căldură, ci de faptul că merele pădurețe și ceapa atrag spre exterior spiritele din măr[4], determinându-le să se distribuie în mod uniform la suprafața acestuia, și să o înmoaie. Astfel, vedem cum un măr se poate coace prin contactul cu altul[5]. De aceea, când se fabrică cidrul mai întâi se răstoarnă merele peste o altă grămadă. Așa și ciorchinii de struguri când se ating de alții în timp ce cresc se coc mai repede: botrus contra botrum citius maturescit[6].
  7. Merele puse în fân și paie s-au copt în mod vizibil, deși nu atât de mult ca celelalte, însă mărul pus în paie s-a copt mai mult. Cauza este că fânul și paiele au un grad mai scăzut de căldură, însă o căldură înnăbușită, care nu usucă.
  8. Și mărul pus în cutia închisă s-a copt. Cauza este că aerul ținut închis are un grad de căldură, după cum vedem în lână, blană, păr etc.

De notat că toate acestea au fost comparate cu un măr de același fel ținut singur și în comparație cu el au fost mai dulci și mai galbene și astfel au fost mai coapte[7].

  1. Luați un măr, o pară, sau un alt fruct asemănător și rostogoliți-l pe o masă dură: știm din experiența comună că rostogolirea înmoaie și îndulcește fructul, ceea ce nu este altceva decât distribuirea omogenă a spiritelor în părțile [corpului]. Distribuirea inegală produce duritatea, pe când această rostogolire pe o suprafață dură se situează între concocție[8] și simplă maturare. Așadar, ar trebui să le rostogoliți energic, poate de două ori pe zi, timp de șapte zile și ar trebui să se matureze într-un mod mai desăvârșit, la fel ca în maturarea naturală[9].
  2. Luați un măr, tăiați o bucată de la vârf, și acoperiți-l pentru a vedea dacă această întrerupere a continuității nu va grăbi maturarea. Știm că dacă o viespe sau un fluture sau un vierme a mușcat dintr-un strugure sau din orice alt fruct, aceasta îi va grăbi îndulcirea[10].
  3. Luați un măr etc. și înțepați-l cu un ac peste tot, dar nu adânc, și apoi ungeți-l puțin în fiecare zi timp de zece zile cu puțin vin alb din Canare, cu apă de scorțișoară sau cu spirt[11], să vedeți dacă căldura potențială a vinului sau a celorlalte esențe nu-l vor matura[12].

În toate aceste încercări, la fel ca și în cele anterioare, păstrați fructe de același fel pentru a le compara, în funcție de culoare și de dulceață.

[1] Fructele reprezintă, în teoria lui Bacon, un interesant caz limită, între corpuri neînsuflețite (precum sticlele cu bere) și corpurile care au un spirit vital (pentru că provin dintr-o plantă și conțin înlăuntrul lor ceva din spiritul vital care dă unitate plantei respective). De aceea, ele constituie foarte importante obiecte de studiu, așa cum se vede din scrierile lui Bacon care reia discuția asupra acestor experimente cu mere în DVM și HDR. Pentru o discuție vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” 109-11.

[2] Avem aici o nouă afirmație a continuității acestor procese naturale între care este greu să trasezi granițe altfel decât prin investigații experimentale amănunțite. Ceea ce noi numim coacere, maturare, îmbătrânire și putrefacție este, în realitate, un lung proces prin care spiritele închise în corpuri acționează asupra materiei. Pentru o discuție vezi

[3] Tehnologia izolării corpurilor în incinte închise mai mult sau mai puțin ermetic este preluată de Bacon de la Giovan Battista della Porta care, la rândul lui, dezvoltă tradiția antică a manualelor de agricultură. Ideea este că excluderea aerului și închiderea corpului într-un recipient sigilat îl izolează de influențele exterioare (variații de temperatură, radiații venite de la stele etc.) și pot să-i prelungească viața (eventual indefinit). Vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” 114-17; 22-25; Giambattista della Porta, Natural Magick in Twenty Books  (London: Thomas Young and Samuel Speed, 1658).

[4] Cauza acestei atracții este similitudinea între spirite, și tendința acestora de a congrega. Pentru Bacon, acest experiment ilustrează efectele uneia dintre mișcările fundamentale ale naturii, numită „mișcarea de mică congregație”. Vezi OFB XI 393-397.

[5] Din nou, Bacon preia o rețetă comună, tradițională (punerea merelor în contact, pentru a se coace mai repede), și o explică folosind propriul său cadru teoretic și conceptual.

[6] „Un ciorchine de struguri peste altul se coace mai repede” (lat orig.). Erasmus, Adages, iii, 2, 49 –nota editorului.

[7] Apare și aici, ca și în ansamblul de experimente precedent, „grupul de control”. Pentru o discuție a acestei inovații baconiene vezi Jalobeanu, “Bacon’s apples: a case-study in Baconian experimentation,” 104-07.

[8] În sensul unui proces de „coacere” și amestecare, aici ajutat artificial. Termenul de concocție este foarte important în Sylva, și se definește progresiv, în diferite contexte experimentale. Pentru o definiție operațională vezi experimentul 838.

[9] Vezi și experimentul 858, în care Bacon descrie, și mai amănunțit, acest fenomen.

[10] Înțepătura din coaja mărului întrerupe continuitatea stratului prin care circulă spiritele. În acel punct, spiritul vital din măr este în contact direct cu aerul, ceea ce produce, în viziunea lui Bacon, amorsarea unor alte procese (de desicare, putrefacție etc.).

[11] Spirit of wine, forma cea mai pură a spiritului prezent în vin, obținută prin distilare. Ajunge să servească ca denumire generică pentru alcool.

[12] Pentru căldura potențială, vezi Mateiescu 2014 (SM). Poate e nevoie să se explice ce face caldura potentiala in cazul asta?