Category Archives: Uncategorized

Uncategorized

Eseu final: Malaescu Alina

             Reconstrucția rațională a istoriei stiinței. Problema creșterii cunoașterii

 

 

Încercarea de a realiza o reconstrucție rațională a istoriei științei care să permită totodată explicarea progresului științific are la bază asumpția conform căreia progresul istoriei raționale a științei are un parcurs liniar. Aceste reconstrucții raționale ale istoriei științei rămân ele însele „raționale” atât timp cât această asumpție rămâne în picioare. În eseul meu mi-am propus să urmăresc modul în care Karl Popper explică problema creșterii cunoașterii și a progresului științific, critica pe care i-o aduce Imre Lakatos și modul în care metoda programelor de cercetare propusă de către acesta își propune să aducă o soluție mai adecvată din punct de vedere istoric. În final voi urma critica pe care o aduce Stephan Amsterdamski tuturor acestor încercări de reconstrucție rațională a istoriei științei pentru a demonstra ilegimitatea lor.

I. În articolul său „Adevăr, raționalitate și creșterea cunoașterii științifice”, Karl Popper definește creșterea cunoașterii științifice drept răsturnarea repetată a teoriilor științifice și înlocuirea lor cu unele mai bune sau mai satisfăcătoare din punct de vedere al criteriului verosimilitudinii. Urmând definiția tarskiană a adevărului și luând în considerare conținutul empiric[1]al teoriilor științifice, Popper construiește acest criteriu al verosimilitudinii ca pe o ilustrare a gradului de corespondență sau asemănare mai bună cu adevărul.

Creșterea cunoașterii joacă un rol fundamental în viziunea sa asupra raționalității științei. Odată încetat acest proces, nu mai putem vorbim în mod justificat de o raționalitate a științei.

O creștere continuă este esențială pentru caracterul rațional și empiric al cunoașterii științifice, dacă știința încetează să crească, ea își pierde inevitabil acest caracter.”[2]

Această idee este compatibilă cu viziunea sa asupra raționalității științei care rezidă în alegerea rațională a unei noi teorii care are un conținut informațional mai ridicat. O astfel de alegere ar fi imposibilă în lipsa unei creșteri continue, iar scopul final al activității științifice de a tinde spre o cunoaștere științifică mai bogată și mai bine testabilă ar fi unul utopic.

Un alt aspect important și legat de decizia în rândul teoriilor este criteriu progresului. Popper îl corelează cu posibilitatea de a putea spune despre o teorie, înainte de a fi fost supusă unui test empiric, dacă va fi mai bună decât celelalte teorii știute. (dacă va trece cu succes testele). Din punctul său de vedere această cunoaștere meta-științifică ne dă posibilitatea de a vorbi de progres în știință și alegere rațională între teorii. Testele empirice care stabilesc succesul unei teorii constituie experimentele cruciale, pe care teoria însăși le postulează ca fiind posibilități de falsificare a sa.

Prin urmare dezvoltarea științei are la bază înlocuirea vechilor teorii prin unele noi, cu un conținut empiric mai bogat, cu o probabilitate mai mare de falsificare și cu o putere  explicativă și predictivă mai mare.

Compatibilitatea cu istoria reală a științei este o cerință imanentă a unei astfel de metodologii care își propune să decidă asupra teoriilor mai adecvate din punct de vedere al adevărului.

 

II.  Lakatos propune o nouă metodologie de reconstrucție rațională a științei:

„Potrivit metodologiei mele, cele mai mari reușite științifice sunt programele de cercetare care pot fi evaluate în termeni de turnuri progresive și degenerative ale problemei (problemshift); iar revoluțiile științifice constă în depășirea progresivă a unui program de cercetare de către un altul.”[3]

Pentru a înțelege critica pe care Lakatos o aduce tuturor metodologiilor de raționalizare a științei este important să definim două concepte care joacă un rol principal în argumentarea sa: acelea de istorie internă și  istorie externă a teoriilor care realizează construcția rațională a istoriei științei.

Istoria internă sau istoria primară se constituie din acele propoziții sau fapte care sunt selectate în conformitate cu modelul raționalității pe care teoria respectivă îl propune și care pot fi explicate de către aceasta. Așadar, istoria internă constituie istoria rațională a științei. Tot ceea ce nu poate cădea sub incidența acesteia este explicat de către istoria externă, care cuprinde faptele iraționale.

 

Lakatos observă că raționalitatea și iraționalitatea istoriei științei este direct determinată de metodologia pe care o adoptăm. Astfel ajunge la un criteriu conform căruia o metodologie  mai bună poate fi evaluată în funcție de puterea ei explicativă mai precis de un conținut mai bogat al istoriei interne. Astfel criteriul său meta-istoriografic poate evalua metodologiile rivale de reconstrucție rațională a științei prin prisma compatibilității istoriei interne pe care o poate explica metodologia respectivă și istoria reală a științei.

 

În studiul său, Lakatos demonstrează faptul că metodologia programelor de cercetare științifică este mult mai compatibilă cu istoria științei și că ne oferă o istorie internă mai amplă decât reușesc celelalte programe.

Critica pe care Lakatos o aduce lui Popper și falsificaționismului în genere este aceea că istoriografia falsificaționistă este falsificată. Istoria științei construită de acest modelul falsificaționist este una degenerată. Popper susține că cel mai important pattern în progresul științific este momentul când un experiment crucial lasă o teorie nerefutată, in timp ce respinge o alta. Există totuși cazuri în care ambele teorii conțin anomalii, chiar dacă în momentul respectiv oamenii de știință nu sunt conștienți de acest lucru. Lakatos acuză falsificaționismul, prin acest exemplu, de faptul că simplifică situația într-una asupra căreia metodologia sa este aplicabilă.

 

Problema anomaliilor este depășită de către metodologia lui Lakatos prin faptul că acestea sunt subsumate istoriei externe pe măsură ce programul de cercetare progresează.

„ Anomaliile pot fi ignorate în mod justificat de către istoria internă și relegate istoriei externe numai atât timp cât programul de cercetare istoriografic de tip internalist progresează; sau dacă un program istoriografic empiric suplimentar de tip externalist le absoarbe progresiv.” [4]

Lakatos concluzionează că metodologia programelor de cercetare prezice sau explică fapte istorice noi, neașteptate în lumina istoriografiilor existente, iar aceste predicții pot fi coroborate  prin cercetarea istorică. Dacă acest lucru este posibil, atunci metodologia pe care o propune se va constitui ea însăși drept „a progressive problemshift”.

 

 

 

 

III. Critica pe care Amsterdamski o aduce acestor încercări de raționalizare a istoriei științei pornește în principal de la incompatibilitatea modelului pe care acestea îl propun cu faptele istorice reale. Cu toate că fiecare dintre ele se constituie drept programe normative, iar situația de fapt nu face parte din obiectivele pe care și le propun, prin îndepărtarea foarte mare de istoria reală, ele devin utopice.

„Modelul logic al dezvoltării cunoașterii nu numai că nu constituie o descriere adecvată a istoriei reale, ceea ce așa cum am aratat el nici nu pretinde, dar nici nu poate fi folosit ca sistem de referință justificat pentru evaluarea critică a procedeelor de cercetare și a rezultatelor lor.”[5]

 

În termenii contextului justificării și contextului descoperirii, Amsterdamski identifică limitarea la contextul justificării a acestor întreprinderi a unor reconstrucții raționale a istoriei științei și, prin prisma lor, a justificării creșterii cunoașterii ca fiind una incompatibilă cu obiectivele demersului lor. Urmând observația lui Kuhn privind insuficiența normelor metodologice de a dicta, prin ele însele, un unic răspuns la numeroasele tipuri de întrebări științifice, Amsterdamski ajunge la concluzia că este mai potrivit să se considere acele elemente „iraționale” (care țin de contextul descoperirii) ca factori ai unei ordini diferite pe care știința în trecut, ca și astăzi, a tins să raționalizeze universul experienței umane.

,,Punctul critic este totuși acela că lipsa unor conexiuni logice între problemele aparținând contextului justificării și cele aparținând contextului descoperirii nu semnifică inexistența conexiunilor istorice între ele și nici faptul că procesul creșterii cunoașterii ar putea fi explicat fără a studia aceste conexiuni.”[6]

 

Așa cum spuneam la începutul eseului, încercarea de a realiza o reconstrucție rațională a istoriei științei care să permită totodată explicarea progresului științific are la bază asumpția conform căreia progresul istoriei raționale a științei are un parcurs liniar. Istoria reală este văzută ca putând fi redusă în principiu la istoria sa rațională construită de aceste modele, iar ,,faptele istorice iraționale” constituie obstacole pe care istoria științei le întâmpină în cursul dezvoltării sale.

Odată ce am renunțat la divizarea istoriei reale a științei în istorie internă și externă și vom considera istoria externă, așa cum ne propune Amsterdamski, ca făcând parte dintr-o ordine din trecut pe care care s-a bazat cercetarea științifică în încercarea de a raționaliza experiența umană, și, prin urmare, vom renunța la asumpția care stă la baza acestei divizări, vom privi încercările de raționalizare a istoriei științei ca fiind unele ilegitime , iar creșterea cunoașterii ca neputând fi reconstruită după un model logic care sfidează istoria reală a științei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

 

1. Karl Popper, Adevăr, raționalitate și creșterea cunoașterii, Conjecturi şi infirmări. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Trei, 2002

 

2. Imre Lakatos, History of science and its rational reconstruction, The methodology of scientific research programmes,ed. John Woralle, Gregory Currie, Cambridge University Press, 1978

 

3. Stephan Amsterdamski, Contextul justificării și contextul descoperirii, Istoria științei și reconstrucția ei conceptuală, coord.Ilie Pârvu, editura științifică și enciclopedică, București, 1981

4. John Losee, Theories of scientific progres, Routlege, New York and London, 2004



[1] Pentru Pooper conținutul empiric constituie clasa tuturor enunțurilor de baza care contrazic o teorie și permit falsificarea acesteia

[2]Karl Popper, Adevăr, raționalitate și creșterea cunoașterii, Conjecturi şi infirmări. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Trei, 2002

 

[3] Imre Lakatos, History of science and its rational reconstruction, The methodology of scientific research programmes,ed. John Woralle, Gregory Currie, Cambridge University Press, 1978

[4] Ibid. p. 118

[5] Stephan Amsterdamski, Contextul justificării și contextul descoperirii, Istoria științei și reconstrucția ei conceptuală, coord.Ilie Pârvu, editura științifică și enciclopedică, București, 1981

[6] Ibid. p. 335