Apel la contributii: Colocviul national SRF: Figuri ale vulnerabilităţii existenţiale. De la uitarea de sine la uitarea fiinţei

Figuri ale vulnerabilităţii existenţiale.

De la uitarea de sine la uitarea fiinţei

Colocviul National SRF, CSF 2012. Apel la contributii

„Uitarea este emblema vulnerabilităţii condiţiei istorice în totalitatea ei”

Paul Ricœur, La mémoire, l’histoire, l’oubli, p. 374-375

Pentru gândirea contemporană, vulnerabilitatea existenţială nu constituie o nouă descoperire tematică la care s-a ajuns după o epuizare exegetică a subiectelor clasice de reflecţie. În acest caz, însuşi spectacolul macabru al istoriei recente, presărat cu războaie mondiale, exterminări rasiale, ameninţări cu anihilarea totală şi supresiuni ideologice este cel care impus-o ca sarcină de reflecţie, scoţând la lumină mai mult ca oricând nu doar fragilitatea existenţei umane, ci şi failibilitatea construcţiei sale interioare. Astfel, ceea ce în gândirea medievală şi modernă era enunţat în termenii unei disproporţii între finit şi infinit, astăzi, vulnerabilitatea existenţială este explicată luând în mod principal în considerare răul interior şi iminenţa morţii.

Pornind de aici, colocviul de faţă îşi propune să reflecteze însă asupra unui „registru” aparent minor al vulnerabilităţii umane, care ar putea fi înscris, la o primă vedere, în rândul pseudopatologiilor vieţii cotidiene: este vorba de uitare şi de diversele ei configuraţii. De la banalul lapsus memoriae pe care îl cunoaştem cu toţii, trecând prin amneziile istorice în care ne complăcem în aceşti ani, până la uitarea fiinţei care ne afectează la un nivel destinal – toate aceste expresii ale uitării, prezente la nivel psihic, istoric şi existenţial, atestă omniprezenţa ei neliniştitoare. Într-adevăr, uitarea trezeşte nelinişte dar în acelaşi timp şi fascinaţie, prin travaliul său tăcut şi insesizabil din spatele conştiinţei, dar în special prin dubla sa polaritate. Astfel, aspectului destructiv al uitării care însumează diverse operaţiuni ale negativului vieţii (lapsusul, negarea şi clivajul, amnezia istorică, deformarea narativă, uitarea de sine ca înstrăinare şi neautenticitate) îi răspunde în contrapunct aspectul fondator al aceleiaşi uitări care grupează, sub semnul travaliului pozitiv, refularea ca reacţie defensivă, amnistia istorică propusă în vederea păcii sociale şi descoperirea, în esenţa uitării fiinţei, a Imemorialului.

Prin urmare, la nivel psihic, istoric şi existenţial, uitarea dovedeşte o „echivocitate primordială” (P. Ricœur) care merită să fie chestionată pornind de la scenariul cotidianităţii noastre şi cu ajutorul instrumentarului furnizat de psihanaliză, istoriografie şi fenomenologie.

1) Odată cu psihanaliza, cazul banal al uitării numelor proprii a devenit nu doar un exemplu predilect de psihopatologie cotidiană, alături de actele ratate şi de vise, ci şi punctul de la care interogaţia a fost extinsă asupra unor probleme mai importante, precum cea a uitării de sine. Ce este prin urmare uitarea, din acest punct de vedere: o disfuncţionalitate isterică a memoriei sau, dimpotrivă, o condiţie a memoriei, strâns legată de procesul refulării? Este oare uitarea o simplă ştergere a urmelor mnezice sau o imposibilitate de a enunţa, de a nara o amintire? Ea face parte din mecanismele defensive ale psihicului uman sau este un semn pur al failibilităţii memoriei? Recuperarea terapeutică a unei uitări este o reconstrucţie fictivă asistată sau, fiind veritabilă, ea ne descoperă un fond imemorial inconştient? Cum afectează travaliul uitării raportarea subiectului la sine?

2) Tulburările individuale de memorie, însoţite de deformări narative se prelungesc şi se reflectă şi la nivel instituţional şi istoric. Oare ultimii douăzeci de ani nu constituie, cel puţin în cazul României, un adevărat spectacol al unei uitări generalizate a trecutului comunist, străpunse timid de câteva exerciţii anamnetice (un memorial al durerii, o condamnare apatică, un institut de cercetare a crimelor comunismului)? Dacă uitarea, indiferent de contextul istoric, reprezintă în sine o ameninţare la adresa reprezentării despre trecut, fiind asociată cu finitudinea, discontinuitatea şi absenţa, care este adevărata ei anvergură în spaţiul românesc, aici unde este cultivată cu predilecţie? Putem vorbi, asemeni lui Alexandru Dragomir, de un „ocean al uitării”? Oare această uitare poate fi o formă de eliberare de trecutul traumatic sau este o simplă şi laşă evitare a procesului acuzare / iertare? În acest caz, cum mai putem recupera etic exemplaritatea dureroasă a trecutului? Care sunt mai exact simptomele acestei uitări istorice şi ce remedii sunt încă posibile?

3) Cum putem explica faptul că principalele filozofii ale secolului al XX-lea sunt dominate, la nivelul gesturilor inaugurale, de problema uitării? Traversând galeria impresionantă de diverse forme ale uitării identificate de gânditorii cei mai inspiraţi – de la uitarea sensului fiinţei la Heidegger, trecând prin uitarea lumii vieţii la Husserl, uitarea limbajului la Gadamer sau, de partea franceză, prin uitarea diferenţei la Jacques Derrida, uitarea celuilalt semnalată de Levinas şi încheind cu uitarea vieţii surprinsă de Michel Henry – putem oare identifica o fenomenalitate specifică a uitării? Care este mecanismul său ocultativ, modalitatea sa de a se instala în existenţă sau chiar în istoria fiinţei? În cele din urmă, în ce constă vigilenţa pe care filozofia încearcă să o trezească împotriva acestor tipuri de uitare?

Fiecărei prezentări îi vor fi acordate 30 de minute, pentru ca alte 15 minute să fie rezervate discuţiilor.

Sunt încurajate abordările interdisciplinare, care aduc în mod special în dialog fenomenologia, istoriografia şi psihanaliza. Cei care doresc să participe sunt rugaţi să trimită până la data de 30 iulie 2012 un rezumat de aproximativ 500 de cuvinte la adresa paul.marinescu@phenomenology.ro, cu menţiunea „Colocviu SRF/CSF 2012” în titlu, programul final al colocviului urmând să fie anunţat pe 15 august.

Organizatori: Paul Marinescu şi Christian Ferencz-Flatz

Colocviul este realizat în cadrul proiectelor: PD-2011-3-0206 şi TE-155/2010.


Comentarii


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *